Despre dezamagiri si neincredere

O dezamagire atrage negresit si o gramada de neincredere. Suntem dezamagiti de multe ori in viata, dupa cum dezamagim si noi la randul nostru - ca vrem sau nu; este reactia trupului si mintii noastre neputincioase si contaminate de lumea in care traim. Cand dezamagim ne pare rau adesea, sau teoretic ar trebui sa ne para. Eu, de exemplu, imi cer iertare de cele mai multe ori si daca sunt iertata parca mi s-a luat o piatra grea de pe inima. Si imi promit sa nu mai fac data viitoare sau chiar niciodata. Dar, evident, se mai intampla si data viitoare; si intr-adevar nu fac aceeasi greseala ca data trecuta pentru ca am vegheat asupra ei sa nu se mai intample. Asa ca fac o greseala noua, si iarasi imi cer iertare si iarasi fac alta greseala si tot asa. Se aduna multe dar eu ma simt usurata din cauza ca am fost iertata. Insa nu ma gandesc niciodata cat de dureros e pentru persoana respectiva si cata neincredere las in urma mea.

Cand suntem dezamagiti, starea noastra este mult mai grava si dintr-o data (depinde de gravitatea situatiei aici adr si de perceptiile noastre) ni se pare ca toata lumea e impotriva noastra. Ni se pare greu sa iertam plecand de la premiza ca chiar daca si noi gresim, gresalele noastre nu sunt asa de grave. Dar chiar daca greselile pe care le facem noi sunt de alta natura nu inseamna ca nu sunt la fel de grave sau chiar mai grave. Numai cel ranit poate determina asta. Si sa ma intorc la dezamagirile pe care le primim caci numai prin ele putem intelege gravitatea si structura dezamagirilor pe care le creem. Primul sentiment care incepe sa se clatine ste increderea. Dintr-o data ni se pare ca nu mai putem avea incredere in persoana respectiva. Adesea suntem capabili sa iertam usor prima greseala dar la a doua sigur avem probleme caci, negresit, caram si cunostintele primei greseli cu noi. Iar o noua dezamagire care apare peste o incredere ranita nu poate decat sa raneasca si mai tare increderea putina pe care o aveam pana la un moment dat cand ni se pare ca - gata, nu mai putem avea incredere in persoana respectiva. Apoi incepem sa evitam persoana respectiva, dragostea se clatina si ea si apoi toate sentimentele noastre de blandete si bunatate se transforma in sentimente de razbunare. Ce ar putea sa ne inotoarca inapoi la starea noastra dinainte? Mi-aduc aminte mereu de cuvintele bunicii pe care mi le spunea cand eram mica. Cand faceam o boacana, bunica spunea ca daca eu recunosc boacana si imi cer iertare, totul se uita si o sa fie la fel ca inainte, ca si cum nu s-ar fi intamplat.
Si asa era, nu mai era nimeni suparat pe mine. Oare nu asta ne invata si Domnul Isus? Oare nu asa a facut si El cu noi? Sa ierti si sa uiti. Mi-a luat multa vreme sa inteleg ca iertarea inseamna si uitare numai ca mie mi-ar trebui si nenumarate lobotomii caci e greu sa uit iertand.

In fiecare zi vreau sa fiu ca Isus si in fiecare zi, cu fiecare pas mi se pare mai dificil. Caci nu pot sa suport usor anumite dezamagiri si nici nu stiu cum sa reactionez. De cele mai multe ori ma arunc cu capul inainte si caut sa raspund prin mecanisme de aparare in loc sa incerc sa aflu de ce s-a inamplat ceea ce s-a intamplat. Imi vine sa fug si sa ma ascund de lumea din jur adesea. Alte dati imi vine sa lovesc inapoi. Si de foarte putine dati (din pacate) ma ascund in camera mea, bufnesc in plans si apoi ma rog Tatalui sa-mi spuna ce sa fac. Daca as face asa intodeauna, n-as avea nici o problema, toate lucrurile ar merge mult mai simplu in viata si n-as avea asa de multa neincredere ranita si dragoste imputinata.

Insa e greu caci chiar si cuvantul spune la un moment dat caci "Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci". O, Doamne ajuta sa nu mi se intample mie. Oare cum as putea sa am putere sa trec peste dezamagiri si si sa merg mai departe neclintita. Doar avandu-l pe Isus, stiu asta. Si adesea primim explicatii de genul asta, dar CUM sa continui nu stiu si calea e grea. Si crucea si mai grea.

Dar daca noi ravnim asa de tare dupa iertarea greselilor noastre, hai sa incepem de aici, sa iertam si noi; apoi sa nu ne mai concentram pe greseli, sa ne concentram pe cele bune, caci si ele se intampla o data cu cele rele. Mai bine ne ferim de oamenii respectivi decat sa ranim. Sau, cum vazusem intr-un desen animat de curand " Daca nu poti spune ceva frumos, mai bine nu spune nimic". Iar cu dezamagirile care ne incoltesc zilnic sa ne cufundam in odaita noastra fara sa ne stie nimeni si sa-i spunem despre ele Tatalui. Caci daca tu i le dai Lui si iti vezi de treaba ta in continuare, toate o sa raneasca mai putin. Caci n-a zis nimeni ca e usor sa traiesti in pace si sa-i faci pe plac lui Isus - mai ales in vremurile astea in care lumea isi traieste parca ultimele ceasuri. Dar numai daca ii dai Lui poverile tale oricat de mari sau mici - numai asa vei reusi. Sa ne tii Doamne strans langa Tine!

Frica

Ce este frica in adevar? Frica de Dumnezeu, frica de parinti, frica de la servici, frica de ce-o sa zica lumea daca..., frica de boli, frica de razboi, frica de hoti, frica de cei rai, frica de moarte, frica de nestapanit, frica de lucruri imaginate, frica de cosmaruri, frica de accidente, frica de griji, etc. Lista poate continua la nesfarsit. Fiecare om e stapanit de frica la un moment dat in viata sau multi dintre noi le avem toata viata.

Mi-aduc aminte negresit de ce imi spune Domnul "Nu-ti fie teama de nimic caci eu sunt cu tine" si multe alte incurajari de genul asta - e plina Biblia de ele dupa cum e plina inima lui Dumnezeu de atata dragoste pentru noi. Dar de fiecare data cand ma stapaneste o frica, desi stiu ca El e cu mine, in acelasi timp ma gandesc ca daca asta e voia Lui, iar eu la asta nu ma pot opune orice asa face. Ce-as putea sa fac in asemenea circumstante? Sa ma rog, stiu, si sa am incredere in El. Dar mintea mea slaba si neputincioasa imi spune adesea ca tare asa vrea sa nu se intample cutare lucru de care mi-e frica. Dar ce fac daca este voia Lui? Si frica mi se face si mai mare, ma chinuie, ma roade, imi dovedeste cat sunt de neputincioasa. Caci nu-mi apartine nimic din viata asta, nici macar eu insami nu-mi apartin, sunt creatia Lui si numai El decide incotro se intampla lucrurile in viata mea. Evident, avem liberatatea de a alege, caci nu este nici unul dintre noi ca un robotel ghidat de cineva de acolo de sus. Toti alegem - bine sau rau, frumos sau urat. Insa cand il ai pe El langa tine, alegerea e mult mai usor de facut si cu mai putina frica.

Dar sa ma intorc la frica cea de toate zilele. Cum as putea sa le spun eu inimii si mintii mele ca indiferent de decizia Tatalui nu are de ce sa-mi fie frica. E greu, caci fiinta mea umana plina de indoieli, intrebari, chinuri, neputinta si incapatanare se pierde de multe ori in frica si in intrebari de genul "dar daca". Eu am incredere in Tatal meu (si aici as putea sa povestesc toata viata de minunile pe care le face in viata mea) dar in acelasi timp am frica de puterea lui de a decide asupra mea si a vietii mele, frica de voia Lui.

Intrebare: voi credeti ca credinta poate schimba voia lui Dumnezeu?

Da-mi Doamne, un suflet credincios si fara frica!