Iertare cu suflet

Toata lumea spune ca trebuie sa iertam. Si Isus ne spune la fel. Eu incerc sa iert de ani de zile pe cineva si chiar daca relatia s-a restabilit, n-as putea spune ca am iertat din suflet. Caci inca imi tresare inima la auzul numelui respectiv iar relatia pe care o avem o simt falsa si de complezenta. Nu pot sa cred, in adancul sufletului meu, ca ea (persoana respectiva) e sincera si am din cand in cand senzatia ca o data o sa rabufnesca cu putere. E ca si cum stau la umbra nucului cu frica ca o data o sa-mi cada o nuca in cap. Imi doresc tare sa pot sa iert si sa uit ca Tatal nostru din ceruri. Dar ceva lipseste in toata povestea asta. Poate ca nu am suficienta dragoste sau deloc, poate ca sunt in continuare mult prea mandra si astept sa recunoasca si ea ca a gresit, poate sunt pur si simplu mult prea adancita in problema de a ierta si in loc sa fac din iertare un indemn al inimii am facut o obsesie. Cine stie care e cauza, poate ca toate astea sunt de vina sau e altceva. Dar, Doamne cat de mult as vrea sa am putere sa iert din suflet! Eu cred ca printre cei care spun ca au iertat sunt si multi oameni care nu sunt sinceri; prea spun cu usurinta, fara nici un chin, fara nici cel mai mic efort. Nu cred ca e usor sa te uiti la persoana respectiva si sa nu-i pui deja eticheta de persoana "de neiertat" sau "care-ti vrea raul" sau etc. Eu duc o lupta crancena cu fiinta mea, caci tare as vrea sa pot sa spun, simt si sa cred ca am iertat. Tare as vrea sa o fac. Oare cum altii pot si eu nu? Ce-mi lipseste? Ce nu fac bine? Arata-mi, Doamne calea!