Paginile celei mai vechi Biblii crestine din lume care au supravietuit pana acum au fost, in sfarsit, puse impreuna in forma digitala. Lucrarea se numeste Codex Sinaiticus (Cartea din Sinai) si poate fi rasfoita acum la adresa http://www.codexsinaiticus.org
In forma curenta, Codex Sinaiticus cuprinde peste 400 de pagini de piele de animal preparata intr-un fel special si masoara 380x345mm. Este cea mai veche carte si contine intreg Noul Testament, doua scrieri crestine mai vechi care nu sunt incluse in Biblia actuala si parte din Vechiul Testament si Apocrifa. Cartea apartine Secolului IV si este scrisa in greaca.
Monday, July 6, 2009
Wednesday, June 17, 2009
Slujirea adevarata
Adevarata slujire vine din dragostea adevarata, care nu striga in gura mare orice facere de bine, care nu face lucruri de ochii lumii, care nu asteapta nici un fel de recompensa (monetara sau emotionala), si lista poate continua. Aud in jurul meu din ce in ce mai des “daca nu primesc, nu dau” caci cica ar fi o lege a firii prin care orice lucru facut necesita recompensa. Recunosc, e greu si frustrant sa oferi, sau sa slujesti cuiva si sa nu primesti nici macar un multumesc sau astepti ca data viitoare sa faca acelasi lucru ca fiind randul lui si nu se intampla. Stiu ca adesea dupa ce faci ceva vrei macar sa stii ca persoana respectiva a vazut insa de cele mai multe ori nu se intampla. Insa cand slujesti cu adevarat, iubesti cu adevarat si cand iubesti cu adevarat – slujesti cu adevarat, adica nu astepti absolut nimic in schimb ci o faci din dragoste pentru persoana respectiva. Cand slujim cuiva de fapt ii slujim lui Dumnezeu caci cum spune si Cuvantul “Orice faceti sa faceti ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni”; asadar intotdeauna, in toate lucrurile pe care le facem sa-l aven pe Isus in minte, ca si cum am face pentru El.
Exemplul slujirii adevarate cred ca sta in cel pe care l-a dat Isus la cina cea de taina cand a spalat ucenicii pe picioare. Intr-o atmosfera in care ucenicii se intrebau si erau preocupati de cine va fi cel mai mare in ceruri, El, Isus a luat in tacere apa si stergarul si s-a apucat sa-i spele pe picioare in liniste. El, Isus nu s-a gandit nici o clipa si nici nu a intrebat “in seara asta a cui este randul sa spele pe picioare?” sau “cine vrea sa spele picioarele?” sau nici macar n-a stat pe ganduri si n-a spus”daca nu se ofera nimeni sa spele picioarele in seara asta, atunci o fac eu”. Nu. El s-a asezat in genunchi in tacere, El, Imparatul lumii, si a inceput sa spele ucenicii pe picioare. Iar ei inca mai discutau intre ei cine o sa fie primul in ceruri. Raspunsul lui Isus a fost ca “cel din urma va fi cel dintai si cel dintai va fi cel din urma”.
Asadar cand slujim cuiva sa o facem ca pentru Domnul, cu toata inima, cu toata smerenia si mai ales cu toata dragostea. Sa nu asteptam nimic in schimb, nici un fel de recompensa, nici un fel de “bravo!”; sa nu strigam in gura mare facerea nostra de bine, caci Domnul nostru vede in ascuns. Inca un lucru foarte important este sa slujim tututor la fel, sa nu facem diferenta intre cel care este crestin si cel care nu este, intre cel bogat si cel sarac; sa slujim sefilor la servici chiar si atunci cand nu sunt de fata. Slujirea adevarata nu asteapta sa fie rugata sau intrebata, face toate lucrurile de la sine, asa cum Isus s-a dat pe sine pentru noi; nimeni nu L-a rugat – a facut-o pur si simplu din dragoste. Dragostea adevarata.
Dimineata cand ma rog intotdeauna imi inchei rugaciunea cu “Calauzeste-mi Doamne Isuse pasii in ziua de azi ca tot ce fac sa te faca pe Tine si pe Tatal sa va placa sa priviti spre mine!”
Thursday, June 11, 2009
Ghinionul omului sau puterea lui Dumnezeu?
Toate lucrurile sunt in mana lui Dumnezeu, si moartea si viata. Cred ca pe multi dintre noi ne-a tulburat tragedia cu AF 447 si acuma o noua stire spune ca un cuplu mai in varsta care a pierdut avionul a avut un accident tragic undeva pe un drum in
Poate ca tragedia cu pricina ar trebui sa fie o lectie pentru toti, sa ne aducem aminte de puterea Lui si sa ne intoarcem la El, sa-I slujim, sa-I dam glorie pentru toate lucrurile caci clipa aceea a plecarii numai El o controleaza.
Thursday, May 14, 2009
In Cautarea Domnului Isus
Ma tot gandesc de ceva vreme daca eu il caut cu adevarat pe Domnul meu, daca relatia mea cu El este una sincera, adevarata. Oare este bine ce fac, oare este destul, oare sunt pe calea cea buna? Ei, bine cred ca intotdeauna ar fi loc de mai mult, de mai bine, si de cercetat mai adanc. Marea mea teama este sa nu ma inghita rutina adica sa ajung in starea aceea in care sa merg la biserica, sa citesc din Biblie zilnic insa fara sa stau profund de vorba cu Domnul meu. Cu alte cuvinte, sa-mi fac datoria! Imi dau seama ca inima mea are nevoie sa fie aprinsa mereu ca sa arda continuu ceea ce nu e neaparat bine caci asta imi spune ca relatia mea cu El nu e chiar continua. Am nevoie sa-L caut pe Domnul vietii mele in fiecare clipa a zilei.
A-l cauta pe Domnul inseamna a-l dori, a ne fi foame si sete sa avem o relatie din ce in ce mai stransa astfel incat sa fim una cu El. Dar cine este El si ce doreste de la noi?
1. El este Rascumparatorul ceea ce inseamna ca o sa-mi mai dea o sansa.
2. El doreste sa fie obiectul afectiunii noastre.
3. El este sursa si izvorul tuturor lucrurilor de care avem nevoie (fie ele materiale sau de suflet) iar El doreste sa fim dependenti de El in fiecare clipa a fiecarei zile.
4. El stie cat de usor este sa ne abatem de la calea cea dreapta din cauza promisiunilor lumesti si ale ispitelor. Cine oare ne-ar putea intelege mai bine ca El?
5. El este unica noastra protectie. Incerc sa invat asta pe copiii mei – caci la urma urmei cea mai buna protectie pe care o putem da copiilor nostri este sa-I invatam sa-L caute pe Domnul.
6. Isus este viata, El este absolut tot de ce avem noi nevoie. De ce sa mai cautam in alta parte?
7. El ne poarta de grija in orice moment.
Cautandu-L pe Isus ne face din ce in ce mai tare ca El, incepem sa capatam din caracterul Lui si din intelepciunea Lui. Insa felul in care o facem trebuie sa fie serios – sa facem un effort, sa tanjim dupa El, sa-l cautam constant, cu bucurie, cu pasiune ca sa fim din ce in ce mai aproape de El. Sa nu ne multumim cu cateva versete citite zilnic ci sa fim multumiti doar atunci cand relatia noastra cu El e calda si puternica, cand o simtim pana in maduva oaselor.
Cred ca una din greselile facute adesea este ca ne multumim cu cititul Bibliei in fiecare dimineata si seara eventual si credem ca nu L-am lasat pe Isus pe dinafara in ziua respectiva. Insa desi este o conditie necesara in cautarea Domnului Isus nu este suficienta. Cautarea este o actiune dinamica, o simti ca se intampla. Citirea Cuvantului este doar o parte a cautarii. Apoi ar mai fi rugaciunea care, evident, este buna dar singura nu e suficienta in cautarea Domnului Isus.
Cred ca meditatia este cel mai important lucru - insotita in mod evident de citirea Cuvantului si rugaciune. Atunci cand meditam profund, ne concentram asupra unui singur lucru, reusim sa impartim inima cu El, sa tacem si sa-L lasam pe El sa vorbeasca, sa-L lasam sa ne cuprinda cu totul, sa ne umple de prezenta Sa. Cred ca daca vrem sa-L cautam pe Domnul Isus asa trebuie sa facem.
Si atunci cand vom fi pe deplin multumiti, impliniti, setea si foamea vor disparea si Pacea Lui ne umple toata fiinta, iar bucuria noastra se revarsa in afara din cauza ca tot ce avem nevoie avem deja – abia atunci putem spune ca L-am gasit pe Isus. E ca atunci cand apare dragostea dintai, numai ca asa ar trebui sa fie mereu – ba chiar sa creasca in intensitate. Caci sunt asa de multe de descoperit despre Domnul Isus!
A-l cauta pe Domnul inseamna a-l dori, a ne fi foame si sete sa avem o relatie din ce in ce mai stransa astfel incat sa fim una cu El. Dar cine este El si ce doreste de la noi?
1. El este Rascumparatorul ceea ce inseamna ca o sa-mi mai dea o sansa.
2. El doreste sa fie obiectul afectiunii noastre.
3. El este sursa si izvorul tuturor lucrurilor de care avem nevoie (fie ele materiale sau de suflet) iar El doreste sa fim dependenti de El in fiecare clipa a fiecarei zile.
4. El stie cat de usor este sa ne abatem de la calea cea dreapta din cauza promisiunilor lumesti si ale ispitelor. Cine oare ne-ar putea intelege mai bine ca El?
5. El este unica noastra protectie. Incerc sa invat asta pe copiii mei – caci la urma urmei cea mai buna protectie pe care o putem da copiilor nostri este sa-I invatam sa-L caute pe Domnul.
6. Isus este viata, El este absolut tot de ce avem noi nevoie. De ce sa mai cautam in alta parte?
7. El ne poarta de grija in orice moment.
Cautandu-L pe Isus ne face din ce in ce mai tare ca El, incepem sa capatam din caracterul Lui si din intelepciunea Lui. Insa felul in care o facem trebuie sa fie serios – sa facem un effort, sa tanjim dupa El, sa-l cautam constant, cu bucurie, cu pasiune ca sa fim din ce in ce mai aproape de El. Sa nu ne multumim cu cateva versete citite zilnic ci sa fim multumiti doar atunci cand relatia noastra cu El e calda si puternica, cand o simtim pana in maduva oaselor.
Cred ca una din greselile facute adesea este ca ne multumim cu cititul Bibliei in fiecare dimineata si seara eventual si credem ca nu L-am lasat pe Isus pe dinafara in ziua respectiva. Insa desi este o conditie necesara in cautarea Domnului Isus nu este suficienta. Cautarea este o actiune dinamica, o simti ca se intampla. Citirea Cuvantului este doar o parte a cautarii. Apoi ar mai fi rugaciunea care, evident, este buna dar singura nu e suficienta in cautarea Domnului Isus.
Cred ca meditatia este cel mai important lucru - insotita in mod evident de citirea Cuvantului si rugaciune. Atunci cand meditam profund, ne concentram asupra unui singur lucru, reusim sa impartim inima cu El, sa tacem si sa-L lasam pe El sa vorbeasca, sa-L lasam sa ne cuprinda cu totul, sa ne umple de prezenta Sa. Cred ca daca vrem sa-L cautam pe Domnul Isus asa trebuie sa facem.
Si atunci cand vom fi pe deplin multumiti, impliniti, setea si foamea vor disparea si Pacea Lui ne umple toata fiinta, iar bucuria noastra se revarsa in afara din cauza ca tot ce avem nevoie avem deja – abia atunci putem spune ca L-am gasit pe Isus. E ca atunci cand apare dragostea dintai, numai ca asa ar trebui sa fie mereu – ba chiar sa creasca in intensitate. Caci sunt asa de multe de descoperit despre Domnul Isus!
Friday, May 8, 2009
Simplu e Drumul spre Isus
In calea mea pe drumul care duce la Isus gasesc multe coborasuri. Citesc din scripturi, ascult pe pastor in biserica, citesc pe bloguri, dezbat diverse subiecte cu o prietena pana devin aproape imposibil de digerat samd. Si intr-un tarziu imi dau iarasi seama ca incerc sa fac din toata calea asta un labirint din care parca nu reusesc sa mai ies insa, intr-un final, toate lucrurile sunt asa de simple. Gasesc pe drumul meu pricini de poctinire nenumarate; caci se vorbeste pe marginea Bibliei de parca e asa o mare filosofie de descalcit si de inteles. Ma izbesc de lucrurile astea zilnic si imi spun “pai, Domnul meu, nu pot, nu mai inteleg”. Desi imi place si mie filozofia, marturisesc ca drumul meu spre Isus il vreau ghidat de lucruri simple, spuse clar si amanuntit. Poate mi se trage din munca pe care o fac si care cere multa atentie la detaliile cele mai simple cu putinta.
Isus ne spune clar sa credem, sa iubim, sa fim buni, sa daruim….etc. Insa, ce am observat (la mine cel putin) este ca ma pierd in generalizarea cuvintelor. De exemplu, daca am facut ceva gresit astazi, am tendinta sa anulez toate celelate lucruri bune pe care le-am facut si atunci iar ma dau cu capul de pereti si ma descurajez. Imi dau seama ca atitudinea mea e gresita si de aceea vreau sa spun ca una din conditiile principale ca sa pot sa merg mai hotarata si mai increzatoare pe drumul meu am nevoie de explicare amanuntita pentru cuvintele caracterului pe care doresc sa-l am. Intr-un articol anterior am vorbit despre bunatate si am dat exemple. Eh, de exemplele acelea am nevoie zilnic pentru ca viata mea de dimineata pana seara si de seara pana dimineata este compusa din lucruri mici si de rutina care daca le traiesc in plinatatea gandirii spre Isus imi dau bucuria aceea mare dupa care ravneste toata lumea. Caci la urma urmei s-ar putea sa incalzesc mult mai mult sufletul omului de serviciu care face curat (si pe care rar il baga cineva in seama de obicei) spunandu-i un “buna ziua” uitandu-ma in ochii lui si avand un zambet pana la urechi si intrebandu-l eventual ce face, decat daca as filosofa pe teme biblice cu cine stie ce stiutor de seama. Nu stiu daca am spus ce am vrut sa spun insa cred ca ne pierdem (ma pierd) prea mult in cuvinte. Cred ca ne departam usor de subiect fara sa ne dam seama caci la urma urmei vorbim despre el dar intr-o limba care chiar de nu este straina mintii, este straina sufletului nostru.
Drumul spre Isus ar trebui sa fie simplu de urmat; nu plin de principii si reguli care sa te apropie mai mult de lege si sa te indeparteze de credinta. Simplu de tot!
Friday, April 17, 2009
In dimineata invierii
de Costache Ioanid
Isus,
prin care-a fost creat
şi ceru-ntre şi stropul humii,
trei zile şi trei nopţi a stat,
din sânul Celui adorat,
în sânul şi puterea lumii.
Trei zile şi trei nopţi năduful
L-a frânt.
Dar, de pe cruce, Duhul
a străbătut adâncul gol,
scoţând toţi robii din Şeol
şi-nnourând cu ei văzduhul!
Ce pană ar putea descrie
fremătătoarea bucurie
când se văzură toţi aceia
ce-au fost iubiţi din veşnicie!
Şi-n urmă, după noaptea treia
Isus luă cu El spre zori
un stol de îngeri sclipitori
şi-un stol de sfinţi aleşi...
Şi-ndată,
dând fiecărui un străjer,
în revărsarea zile, iată,
a coborât cu ei din cer...
Mijea pe dealul Căpăţânii,
sub negrul nopţii oboroc,
întâia zi a săptămânii.
Zburau hurezi din loc în loc.
Iar la mormânt vegheau păgânii,
proptiţi pe scuturi lângă foc.
Şi jaru-n joc de vâlvătăi
amesteca pe stânci văpăi.
"Acum..."
vorbi-n văzduh Isus,
"Voi fraţii Mei, porniţi ´nainte,
cu îngerii către morminte!
Şi trupul vostru cel răpus,
chemat din valea de suspine,
Se va-nălţa în cer cu Mine.
*
În zbor de taină, nevăzut,
peste văpăile-n răsfrângeri,
intra Isus, urmat de îngeri,
în cripta negrului tribut...
Şi-acolo-n strania cămară,
convoiul alb s-a-nfiorat,
când sub cupola funerară
zăriră giulgiul sângerat...
Şi-n văd de plângere amară,
tot stolul alb a-ngenunchiat.
"Luaţi marama de pe faţă",
vorbi Isus
"dar giulgiu-ntreg,
rămâne fără să-l dezleg.
Şi astfel dis-de-dimineaţă,
venind în grabă, fraţii Mei,
vor şti că trupu-ntors la viaţă
nu-i smuls de oameni,
nici de lei.
Şi vor putea ca să cunoască,
din taina pânzelor întregi,
că trupu-i scos prin alte legi
decât prin legea pământească..."
Şi-atunci pe giulgiu, ca o undă,
S-a aşezat Isus domol,
şi-n mai puţin de o secundă
rămase-n umbră giulgiul gol.
Iar Regele dumnezeiesc
strigă: "Părinte, mulţumesc!"
Apoi,
strângându-se-n tunică,
vorbi:
"Maria... se ridică...
Şi vin surorile cu ea.
Văzând ostaşii le-o fi frică.
Şi lespedea le-o fi prea grea.
Acum, voi îngeri ai Puterii,
c-un deget piatra veţi abate.
Iar ca să alungaţi străjerii,
destul e unul să se-arate".
*
În zori, în falnicu-i palat,
sări din patul său Ciafa,
cu chip livid şi tulburat,
golindu-şi în potir carafa.
Apoi aprozii şi-a strigat:
"Chemaţi acum în zori soborul -
să ţinem un sabat în plus!...
Căci azi sfârşim cu-acel Isus!
În urmă vom chema poporul
şi ne vom duce pe Golgota,
acolo unde-nşelătorul,
acel ce S-a crezut Mesia,
Îşi doarme-n pânze veşnicia!
Şi, fiindcă-i ziua învierii...
chemaţi bătrânii cu podoabe,
încinşi cu sfinte filacterii!...
Dar, iată, printre robi şiroabe,
înaintară în palat străjerii.
-Ce-i asta? Aţi lăsat mormântul?
Cu glas întretăiat de-un tremur,
ostaşii au luat cuvântul:
- A fost un înger... un cutremur...
şi piatra a căzut deodată!...
- Ce-aţi spus? Vă duc la judecată!
Ostaşi, voi aţi fugit din post!
- Un înger... coborât pe piatră...
un înger lângă noi a fost!
Era ca fulgerul pe cer
când umple de sclipire norul.
- Sunteţi nebuni? Când eşti străjer,
mai ştii ce-i spaima şi fiorul?
(Vai... parcă m-a lovit un fier!)
Dar unde e Înşelătorul?
- Ah, domnule, să-ţi spun curat:
Înşelătorul... a-nviat!
- A în... vi... at?? Ce vorbă-i asta?
(Ah, blestemaţii! Ah, nerozii!
Mi se despică-n două ţeasta)
Să vie înapoi aprozii!...
... Dar poate-i totuşi o greşeală.
Un mort e mort fără-ndoială.
O fi pe-acolo... cine ştie?"
- Nu-i nimeni. Peştera-i pustie,
şi zace-n miruri pânza goală.
- Veţi merge-n lanţuri la galere
Ba nu... mai bine... sst! tăcere!
Ei ucenicii L-au furat...
(Aţi înţeles?)
Din neveghere,
aţi adormit... puţin... aseară.
Şi ei, tâlharii, Îl furară!
- Dar, dregătorul?
- Fiţi pe pace!
Vorbind în taină cu stăpânul,
noi fără grijă vă vom face...
Şi le-a umplut cu aur sânul.
Ieşise soarele de-o şchioapă.
Deodată-n cale, o bătrână,
mergând cu vasul ei la apă,
văzu doi tineri mână-n mână.
Doi tinerei cu chip frumos,
cu strai de nea de şi de mărgean!
- Cine sunteţi? Din ce liman?
- Noi suntem robi ai lui Cristos,
suntem David şi Ionatan.
Şi-un nor i-a-nvăluit duios.
Într-o grădină, pe-un pătul,
un om sărman, în ceas de rugă,
ţinea în mâna lui un sul.
Şi el văzu pe-o buturugă
cum parcă răsări deodată
un chip din zările cereşti,
zicând: " Pricepi tu ce citeşti?"
-Nimic. Căci nimeni nu-mi-arată.
Dar tu, stăpâne, cine eşti?
- Sunt solul Omului durerii,
Isaia, rob neînsemnat.
Vă dau cuvântul mângâierii:
Isus, Mesia a-nviat!
Trei fraţi, pe-o margine de vie,
văzură în sclipiri de soare
un om înconjurat de fiare,
zicând: "În pace să vă fie
schimbată orice întristarea!
Eu sunt acel ce-am scris în carte
cum lumea între lei m-a pus.
De vreţi să fiţi scăpaţi de moarte,
încredeţi-vă în Isus!"
Astfel,
în sfânta lor cetate,
în ziua-ntâi a săptămânii,
pe drum, la marginea fântânii,
sau sub zidiri întunecate,
s-au arătat la o mulţime
de oameni
sfinţii din vechime.
Apoi
o slavă nevăzută
deasupra caselor...
un nor
s-a adunat ca un sobor.
Şi-un zvon de harvă şi lăută,
slipind ca soarele-n polen,
s-au înălţat către Eden...
De-atunci
mulţi nori pe cer trecură.
Şi sunt pe ceruri nori mereu...
dar între-o zi,
- după Scriptură -
din nevăzutul curcubeu
va coborî un nor de stele.
Şi-n nor se va-nălţa spre ele,
strigând în strălucita zi,
cu glas de fluviu spumegat,
dar nu: Cristos a înviat!
şi nici: Cristos va reveni!
Ci vor striga către zenit
atâta doar:
Iată-L!
A venit!
Isus,
prin care-a fost creat
şi ceru-ntre şi stropul humii,
trei zile şi trei nopţi a stat,
din sânul Celui adorat,
în sânul şi puterea lumii.
Trei zile şi trei nopţi năduful
L-a frânt.
Dar, de pe cruce, Duhul
a străbătut adâncul gol,
scoţând toţi robii din Şeol
şi-nnourând cu ei văzduhul!
Ce pană ar putea descrie
fremătătoarea bucurie
când se văzură toţi aceia
ce-au fost iubiţi din veşnicie!
Şi-n urmă, după noaptea treia
Isus luă cu El spre zori
un stol de îngeri sclipitori
şi-un stol de sfinţi aleşi...
Şi-ndată,
dând fiecărui un străjer,
în revărsarea zile, iată,
a coborât cu ei din cer...
Mijea pe dealul Căpăţânii,
sub negrul nopţii oboroc,
întâia zi a săptămânii.
Zburau hurezi din loc în loc.
Iar la mormânt vegheau păgânii,
proptiţi pe scuturi lângă foc.
Şi jaru-n joc de vâlvătăi
amesteca pe stânci văpăi.
"Acum..."
vorbi-n văzduh Isus,
"Voi fraţii Mei, porniţi ´nainte,
cu îngerii către morminte!
Şi trupul vostru cel răpus,
chemat din valea de suspine,
Se va-nălţa în cer cu Mine.
*
În zbor de taină, nevăzut,
peste văpăile-n răsfrângeri,
intra Isus, urmat de îngeri,
în cripta negrului tribut...
Şi-acolo-n strania cămară,
convoiul alb s-a-nfiorat,
când sub cupola funerară
zăriră giulgiul sângerat...
Şi-n văd de plângere amară,
tot stolul alb a-ngenunchiat.
"Luaţi marama de pe faţă",
vorbi Isus
"dar giulgiu-ntreg,
rămâne fără să-l dezleg.
Şi astfel dis-de-dimineaţă,
venind în grabă, fraţii Mei,
vor şti că trupu-ntors la viaţă
nu-i smuls de oameni,
nici de lei.
Şi vor putea ca să cunoască,
din taina pânzelor întregi,
că trupu-i scos prin alte legi
decât prin legea pământească..."
Şi-atunci pe giulgiu, ca o undă,
S-a aşezat Isus domol,
şi-n mai puţin de o secundă
rămase-n umbră giulgiul gol.
Iar Regele dumnezeiesc
strigă: "Părinte, mulţumesc!"
Apoi,
strângându-se-n tunică,
vorbi:
"Maria... se ridică...
Şi vin surorile cu ea.
Văzând ostaşii le-o fi frică.
Şi lespedea le-o fi prea grea.
Acum, voi îngeri ai Puterii,
c-un deget piatra veţi abate.
Iar ca să alungaţi străjerii,
destul e unul să se-arate".
*
În zori, în falnicu-i palat,
sări din patul său Ciafa,
cu chip livid şi tulburat,
golindu-şi în potir carafa.
Apoi aprozii şi-a strigat:
"Chemaţi acum în zori soborul -
să ţinem un sabat în plus!...
Căci azi sfârşim cu-acel Isus!
În urmă vom chema poporul
şi ne vom duce pe Golgota,
acolo unde-nşelătorul,
acel ce S-a crezut Mesia,
Îşi doarme-n pânze veşnicia!
Şi, fiindcă-i ziua învierii...
chemaţi bătrânii cu podoabe,
încinşi cu sfinte filacterii!...
Dar, iată, printre robi şiroabe,
înaintară în palat străjerii.
-Ce-i asta? Aţi lăsat mormântul?
Cu glas întretăiat de-un tremur,
ostaşii au luat cuvântul:
- A fost un înger... un cutremur...
şi piatra a căzut deodată!...
- Ce-aţi spus? Vă duc la judecată!
Ostaşi, voi aţi fugit din post!
- Un înger... coborât pe piatră...
un înger lângă noi a fost!
Era ca fulgerul pe cer
când umple de sclipire norul.
- Sunteţi nebuni? Când eşti străjer,
mai ştii ce-i spaima şi fiorul?
(Vai... parcă m-a lovit un fier!)
Dar unde e Înşelătorul?
- Ah, domnule, să-ţi spun curat:
Înşelătorul... a-nviat!
- A în... vi... at?? Ce vorbă-i asta?
(Ah, blestemaţii! Ah, nerozii!
Mi se despică-n două ţeasta)
Să vie înapoi aprozii!...
... Dar poate-i totuşi o greşeală.
Un mort e mort fără-ndoială.
O fi pe-acolo... cine ştie?"
- Nu-i nimeni. Peştera-i pustie,
şi zace-n miruri pânza goală.
- Veţi merge-n lanţuri la galere
Ba nu... mai bine... sst! tăcere!
Ei ucenicii L-au furat...
(Aţi înţeles?)
Din neveghere,
aţi adormit... puţin... aseară.
Şi ei, tâlharii, Îl furară!
- Dar, dregătorul?
- Fiţi pe pace!
Vorbind în taină cu stăpânul,
noi fără grijă vă vom face...
Şi le-a umplut cu aur sânul.
Ieşise soarele de-o şchioapă.
Deodată-n cale, o bătrână,
mergând cu vasul ei la apă,
văzu doi tineri mână-n mână.
Doi tinerei cu chip frumos,
cu strai de nea de şi de mărgean!
- Cine sunteţi? Din ce liman?
- Noi suntem robi ai lui Cristos,
suntem David şi Ionatan.
Şi-un nor i-a-nvăluit duios.
Într-o grădină, pe-un pătul,
un om sărman, în ceas de rugă,
ţinea în mâna lui un sul.
Şi el văzu pe-o buturugă
cum parcă răsări deodată
un chip din zările cereşti,
zicând: " Pricepi tu ce citeşti?"
-Nimic. Căci nimeni nu-mi-arată.
Dar tu, stăpâne, cine eşti?
- Sunt solul Omului durerii,
Isaia, rob neînsemnat.
Vă dau cuvântul mângâierii:
Isus, Mesia a-nviat!
Trei fraţi, pe-o margine de vie,
văzură în sclipiri de soare
un om înconjurat de fiare,
zicând: "În pace să vă fie
schimbată orice întristarea!
Eu sunt acel ce-am scris în carte
cum lumea între lei m-a pus.
De vreţi să fiţi scăpaţi de moarte,
încredeţi-vă în Isus!"
Astfel,
în sfânta lor cetate,
în ziua-ntâi a săptămânii,
pe drum, la marginea fântânii,
sau sub zidiri întunecate,
s-au arătat la o mulţime
de oameni
sfinţii din vechime.
Apoi
o slavă nevăzută
deasupra caselor...
un nor
s-a adunat ca un sobor.
Şi-un zvon de harvă şi lăută,
slipind ca soarele-n polen,
s-au înălţat către Eden...
De-atunci
mulţi nori pe cer trecură.
Şi sunt pe ceruri nori mereu...
dar între-o zi,
- după Scriptură -
din nevăzutul curcubeu
va coborî un nor de stele.
Şi-n nor se va-nălţa spre ele,
strigând în strălucita zi,
cu glas de fluviu spumegat,
dar nu: Cristos a înviat!
şi nici: Cristos va reveni!
Ci vor striga către zenit
atâta doar:
Iată-L!
A venit!
Thursday, April 16, 2009
Ghetsimani
de Costache Ioanid
Ghetsimani! Cuvânt de slavă!
Floare din etern mănunchi!
Bătălie-nfiorată
câştigată în genunchi!...
Ceas de rugă fără seamăn
şi de zbatere-ncordată.
Freamăt ce umplea de spaimă
toată bolta înstelată.
Veşnicia omenirii
pusă toată pe-un cântar.
Pe un taler, condamnarea,
iar pe celalt, un pahar!...
Un pahar stătea în faţă.
Şi Isus privea-ngrozit.
Tot veninul omenirii
trebuia acum sorbit.
Tot noianul de osândă
din străvechile cetăţi,
ce-aştepta în negru clocot
ceasul asprei judecăţi.
Tot desfrâul din Sodoma,
toată cloaca din Pompei,
urâciunea lui Mamona,
şi-a mulţimilor de zei.
Toată zbura sângerândă
din cuptorul lui Moloh.
Toată ura unui Haman
şi a unui Antioh.
Toate petele de sânge
de pe vulturul roman,
de pe mâinile lui Nero
şi-a lui Diocleţian.
Toate cheagurile negre
de pe-arginţi, din vreun ungher,
a negoţului de carne,
de onoare şi de cer.
Tot ce-a strâns şi ce va strânge
vechiul şarpe ca trofeu,
de la sângele lui Abel,
până la păcatul meu...
Vai! Ce clocot de urgie,
ce mocirlă fără fund
"Tată!" strigă-n noapte Fiul.
"Tată!" văile răspund.
"Ţie toate-s cu putinţă.
N-ai măsură, n-ai hotar.
Tată veşnic, depărtează
de la Mine-acest pahar!"
Dar în cel´lalt taler iată...
plini de sânge pe oblânc,
cavalerii morţii mână
mii de duhuri în adânc.
Supt de secolii căinţei,
trece-ncovoiat Adam.
Noe, tresărind de râsul
şi batjocura lui Ham.
David, în zadar ştergându-şi
pata de pe braţul drept.
Şi în fum de idoli trece
Solomon cel înţelept...
Trec martiri, profeţi şi preoţi...
Toţi cu sufletul pătat.
Căci pe lumea asta nimeni
n-a trăit fără păcat.
Dar să ardă-n gheenă
Iacov, David, Daniel?...
Şi-acum, iată-i faţă-n faţă,
o năpârcă şi un Miel.
Ceru-ntreg priveşte lupta.
Cine va cădea răpus?
Şi broboane mari de sânge
ies pe fruntea lui Isus.
"Sfinte Tată", strigă Fiul,
"calea e nespus de grea...
Totuşi, facă-se, Părinte,
voia Ta, nu voia Mea!"
"Osana!" Răsună cerul!
Cântă îngerii-n văzduh.
Se-ncunună-n biruinţă
lupta lui Isus în Duh.
Pot să vie-acum ostaşii.
Iată-i! Victima-şi aleg.
Dar Isus acum e gata
de-a sorbi paharu-ntreg!
Şi pe creştetul Golgotei,
sus, între pământ şi cer,
vor da cea din urmă luptă
Mielul blând şi Lucifer.
Iar când Iosif va desprinde
trupul sfântului Oştean,
nevăzut, pe crucea goală,
va rămâne-nfipt... Satan!
Ghetsimani! Cuvânt de slavă!
Floare din etern mănunchi!
Bătălie-nfiorată
câştigată în genunchi!...
Ceas de rugă fără seamăn
şi de zbatere-ncordată.
Freamăt ce umplea de spaimă
toată bolta înstelată.
Veşnicia omenirii
pusă toată pe-un cântar.
Pe un taler, condamnarea,
iar pe celalt, un pahar!...
Un pahar stătea în faţă.
Şi Isus privea-ngrozit.
Tot veninul omenirii
trebuia acum sorbit.
Tot noianul de osândă
din străvechile cetăţi,
ce-aştepta în negru clocot
ceasul asprei judecăţi.
Tot desfrâul din Sodoma,
toată cloaca din Pompei,
urâciunea lui Mamona,
şi-a mulţimilor de zei.
Toată zbura sângerândă
din cuptorul lui Moloh.
Toată ura unui Haman
şi a unui Antioh.
Toate petele de sânge
de pe vulturul roman,
de pe mâinile lui Nero
şi-a lui Diocleţian.
Toate cheagurile negre
de pe-arginţi, din vreun ungher,
a negoţului de carne,
de onoare şi de cer.
Tot ce-a strâns şi ce va strânge
vechiul şarpe ca trofeu,
de la sângele lui Abel,
până la păcatul meu...
Vai! Ce clocot de urgie,
ce mocirlă fără fund
"Tată!" strigă-n noapte Fiul.
"Tată!" văile răspund.
"Ţie toate-s cu putinţă.
N-ai măsură, n-ai hotar.
Tată veşnic, depărtează
de la Mine-acest pahar!"
Dar în cel´lalt taler iată...
plini de sânge pe oblânc,
cavalerii morţii mână
mii de duhuri în adânc.
Supt de secolii căinţei,
trece-ncovoiat Adam.
Noe, tresărind de râsul
şi batjocura lui Ham.
David, în zadar ştergându-şi
pata de pe braţul drept.
Şi în fum de idoli trece
Solomon cel înţelept...
Trec martiri, profeţi şi preoţi...
Toţi cu sufletul pătat.
Căci pe lumea asta nimeni
n-a trăit fără păcat.
Dar să ardă-n gheenă
Iacov, David, Daniel?...
Şi-acum, iată-i faţă-n faţă,
o năpârcă şi un Miel.
Ceru-ntreg priveşte lupta.
Cine va cădea răpus?
Şi broboane mari de sânge
ies pe fruntea lui Isus.
"Sfinte Tată", strigă Fiul,
"calea e nespus de grea...
Totuşi, facă-se, Părinte,
voia Ta, nu voia Mea!"
"Osana!" Răsună cerul!
Cântă îngerii-n văzduh.
Se-ncunună-n biruinţă
lupta lui Isus în Duh.
Pot să vie-acum ostaşii.
Iată-i! Victima-şi aleg.
Dar Isus acum e gata
de-a sorbi paharu-ntreg!
Şi pe creştetul Golgotei,
sus, între pământ şi cer,
vor da cea din urmă luptă
Mielul blând şi Lucifer.
Iar când Iosif va desprinde
trupul sfântului Oştean,
nevăzut, pe crucea goală,
va rămâne-nfipt... Satan!
Iata omul
de Costache Ioanid
"Iată Omul!" strigă-n Iad Pilat
Cine iarăşi L-a crucificat?
Cine-I scoate umbra de sub văl?
Daţi-mi apă mâinile să-mi spăl!
Revărsaţi-mi râuri peste pumnii plini!
Sângele acesta voi l-aţi vrut, rabini!
"Iată Omul!" umbra a răspuns,
Eu sunt umbra Omului străpuns.
În zadar în lumea de păcat
mâinile pătate ţi-ai spălat.
Cei spălaţi de apă, ca şi apa pier.
Cei spălaţi de Mine, sunt cu Mine-n cer!
"Iată Omul!" strigă-n Iad Pilat.
Cine iar Îl vrea crucificat?
Eu am spus întregului popor:
Pe-mpăratul vostru să-L omor?
Gândul meu pe cruce lămurit l-am scris.
Nu sunt eu de vină! Nu eu Te-am ucis!
"Iată Omul!" umbra a răspuns,
Omul care vede în ascuns.
Dându-Mi titlul de-mpărat iudeu,
tu stăteai pe însuşi tronul Meu...
Şi, scriind pe cruce al domniei semn,
tu domneai în slavă, Eu muream pe lemn...
"Iată Omul!" strigă-n Iad Pilat!
Ca stăpân, Cezaru-i vinovat.
Eu eram guvernator roman.
N-am rostit osânda ca duşman.
N-am oprit să-Ţi pună trupul în mormânt.
Nu sunt ucenic, dar nici vrăjmaş nu-Ţi sunt!
"Iată Omul!" umbra a răspuns,
Omu-n care singur te-ai străpuns.
Tu ai vrut şi glorie şi-arginţi
dar s-ajungi la urmă şi-ntre sfinţi.
Nu-i decât o cale spre Eterna Stea!
Cine nu-i pe cale, e-mpotriva Mea!
"Iată Omul!" strigă-n Iad Pilat
Cine iarăşi L-a crucificat?
Cine-I scoate umbra de sub văl?
Daţi-mi apă mâinile să-mi spăl!
Revărsaţi-mi râuri peste pumnii plini!
Sângele acesta voi l-aţi vrut, rabini!
"Iată Omul!" umbra a răspuns,
Eu sunt umbra Omului străpuns.
În zadar în lumea de păcat
mâinile pătate ţi-ai spălat.
Cei spălaţi de apă, ca şi apa pier.
Cei spălaţi de Mine, sunt cu Mine-n cer!
"Iată Omul!" strigă-n Iad Pilat.
Cine iar Îl vrea crucificat?
Eu am spus întregului popor:
Pe-mpăratul vostru să-L omor?
Gândul meu pe cruce lămurit l-am scris.
Nu sunt eu de vină! Nu eu Te-am ucis!
"Iată Omul!" umbra a răspuns,
Omul care vede în ascuns.
Dându-Mi titlul de-mpărat iudeu,
tu stăteai pe însuşi tronul Meu...
Şi, scriind pe cruce al domniei semn,
tu domneai în slavă, Eu muream pe lemn...
"Iată Omul!" strigă-n Iad Pilat!
Ca stăpân, Cezaru-i vinovat.
Eu eram guvernator roman.
N-am rostit osânda ca duşman.
N-am oprit să-Ţi pună trupul în mormânt.
Nu sunt ucenic, dar nici vrăjmaş nu-Ţi sunt!
"Iată Omul!" umbra a răspuns,
Omu-n care singur te-ai străpuns.
Tu ai vrut şi glorie şi-arginţi
dar s-ajungi la urmă şi-ntre sfinţi.
Nu-i decât o cale spre Eterna Stea!
Cine nu-i pe cale, e-mpotriva Mea!
Wednesday, April 15, 2009
Cele sapte batalii de pe Golgota
de Costache Ioanid
Să cânte strunele-ncordate!
Fanfarele să sune greu!
Din piepturile-nflăcărate
a fiilor lui Dumnezeu.
Să crească imnuri ne-ntrerupte,
o slavă fără de hotar
a celor şapte grele lupte
ce-au frânt Infernul pe Calvar!
I. Lanţurile
Era o zi scăldată-n soare.
Pe deal, prin pietre şi butuci,
între ostaşi cu coif şi zale,
treceau trei oameni sub trei cruci.
Trei osândiţi, spre trei morminte.
Dar fiecare c-un destin.
Şi sângele curgea fierbinte,
cel omenesc şi cel divin.
În urma lor venea norodul.
Şi colbul se urca în vânt.
Dar într-o vale, voievodul
ce cotropise-acest pământ,
Satan, cu ţipete stridente
chema oştirile din larg,
din cele şapte continente,
din nori ce-n furtuni se sparg!
Veneau toţi demonii grămadă.
Urlau şi clănţăneau din dinţi.
De-ar fi putut un om să-i vadă,
pe loc şi-ar fi ieşit din minţi.
Şi-acolo într-o vale-adâncă,
într-o spărtură de vulcan,
se înălţă pe-un colţ de stâncă
temutul comandant Satan.
"Destul!" urlă de sus năpraznic.
"Mişei! Făpturi de rând! Fricoşi!
Un om... vă pare-atât de groaznic?
Doar nu-s o mie de Cristoşi!
Întind a beznelor aripă
şi-n numele ce-l port ordon:
Porniţi năvalnic! Şi într-o clipă,
din locul morţii, fără zvon,
aduceţi lanţurile toate
ce-i leagă în Şeol pe sfinţi,
poveri de-nfrângeri şi păcate,
cătuşe de nesăbuiţi.
Şi-apoi în zbor, cu mine-n frunte,
deasupra crucii lui Isus,
din toate vom clădi un munte
sub care va cădea răpus!"
În vremea asta în tăcere,
sub bice de ostaşi semeţi,
Isus urca din răsputere,
sub cruce, prin ciulini răzleţi.
Îl urmăreau cei mulţi cu freamăt,
văzându-L tot mai copleşit.
Apoi... deodată... făr-un geamăt,
Isus cel sfânt... S-a prăbuşit.
Porni un vaiet în mulţime.
Isus... Isus... era înfrânt...
Chiar îngerii din înălţime
priveau cu spaimă spre pământ.
Dar, iată, muntele de lanţuri,
ciudatul munte nevăzut,
acum... s-a prăbuşit prin şanţuri
şi-n pulbere s-a prefăcut!...
Satan, parcă simţind că piere,
la gură ghiarele şi-a dus.
Căci nu ştiuse ce putere
era în jertfa lui Isus!...
"Vai, unde-s lanţurile, unde?"
strigă, venind de jos, un sol.
"Stăpâne, ce-ai făcut? Răspunde!
Sunt liberi morţii din Şeol!..."
"Mărire!" Cântă-n slavă bolta!
Vrăjmaşul geme sub călcâi!
Fu prima luptă pe Golgota
şi biruinţa dea dintâi.
II. În ascuns
Între sclipiri de-oţel severe,
urca Isus, cu umeri grei,
privind mâhnit cu ce durere
Îl tânguiau bărbaţi, femei.
"O, fiicelor, de ce vă strângeţi
plângând de mila Celui Drept?
Mai bine pentru voi să plângeţi
şi pentru pruncii de la piept.
Căci dacă azi copacul verde
e frânt sub fierul ne-ndurat,
cu cât mai hotărât va pierde
osânda grea pe cel uscat?"
Dar vorbele pe vânt zburară.
Şi lacrimile iar s-au strâns.
Trudiţii paşi din nou urcară
între batjocură şi plâns.
Pilat, Irod, Ierusalimul,
soborul sfântei cârmuiri,
vai, nimeni nu vedea sublimul
dumnezeieştii dăruiri.
Cei mari erau orbiţi de-ambiţii;
cei mici de Lege-mpovăraţi.
Un impostor vedeau slăviţii;
o victimă, cei întristaţi.
Isus putea să strige: "Eli,
arată-Mă din nepătruns!"
Şi-n locul "omului durerii",
în locul Mielului străpuns,
cei din sobor şi cei din gloată,
privind acelaşi trist tablou,
ar fi văzut în El deodată
pe cel mai ´nalt, mai sfânt erou!
Dar nu, Isus purta o haină
de victimă şi impostor.
Ce om ar fi păstrat în taină
atâta slavă şi-atât dor?
*
Era a doua bătălie.
Isus, nemuritoarea Stea,
trecea în sfânta-I măreţie
ce nimeni, nimeni n-o vedea.
III. Dezbrăcarea
Pe culme se citi sentinţa.
Isus, desăvârşitul Miel,
primea în pace suferinţa.
Şi un ostaş, venind spre El,
I-a zis: "Dezbracă-Te şi-aruncă!"
Şi-a tresărit uşor Isus.
"Dezbracă-Te ... Ce grea poruncă!
Dar nu-i din lume. E de sus...
Ţi-au pus o mantie pe umăr.
Şi toţi Învăţător Îţi zic.
Aruncă mantia-n ţărână.
Ca să fii totul, fii nimic!
Eşti luptător şi Ţi se cere
să-Ţi fie mijlocul încins.
Tu scoate-Ţi brâul în tăcere
şi, ca să-nvingi, să fii învins!
Eşti Preot. Iadu-Ţi ştie frica.
Şi ai o jertfă de-mplinit.
Dezbracă-n linişte tunica
şi fii Tu Însuţi cel jertfit.
Însă... cămaşa necusută...
lucrată dintr-un singur fir...
cu-atâtea bucurii ţesută,
cu stropi de lacrimi şi de mir,
cămaşa tainică de Mire
cea nelucrată din bucăţi,
simbolul de neprihănire
şi semnul sfintei unităţi,
ce greu cămaşa de desprinde
şi de pe sângele-nchegat
dar şi din gândul ce-o cuprinde
şi-ntârzie înduioşat...
Isus simţi venind deodată
ecoul unui vechi tumult.
Şi auzi-n urechi o şoaptă:
"Opreşte-Te! Ai dat prea mult!"
Vrăjmaşul Îi loveşte pieptul
cu forţa magicului glas.
"Cămaşa n-o dai! Căci ai dreptul!
E tot ce-n lume Ţi-a rămas!"
"Nu-i tot... " Şi-n clipa de răscruce,
pornind cu pas domol şi rar,
Isus se aşeză pe cruce
să dea şi cel din urmă dar...
Pământ! Din tot întinsul zării
priveşte-acum pe Salvator!
Căci bătălia dezbrăcării
s-a dat ca pildă tuturor.
IV. Patru cuie
Isus, culcat pe lemn în soare,
privea de jos spre cerul sfânt,
c-un gest de largă apărare
a unui vinovat pământ...
Stătea cu faţa neclintită
şi aştepta, ca pe-un liman,
întâia floare înflorită
sub lovitura de ciocan.
Stătea cu mâinile întoarse,
cum mâinile ce până ieri
ştergeau pe-atâtea feţe arse,
atâtea lacrimi şi dureri;
cu mâinile ce-odinioară
au dăruit şi văz şi grai
şi binecuvântări lăsară
pe chipuri mici, cu păr bălai.
Şi-acum spre mâinile ce-aşteaptă
răsplata trudei lor, pe drept,
doi negri pumni zvâcnind se-ndreaptă
spre marea luptă piept la piept.
Satan, în ultima secundă,
purtând cunună de catran,
încearcă groaza să-şi ascundă
sub măreţia de titan.
Întinde mantia deodată
ca nor de fum într-un crater.
Şi-ncepe atunci cea mai ciudată
din câte lupte-au fost sub cer.
Auzi... boc!... boc! ciocanul sună.
Ţâşneşte cel dintâi izvor...
Dar cade strania cunună
a negrului cotropitor.
Şi bate iar... boc! boc!... ciocanul.
Cad stropii roşii pe pământ...
Dar geme biruit duşmanul.
Şi sceptrul său în colb s-a frânt.
Boc!... Boc!... ciocanul iarăşi cade.
Isus plăteşte greu tribut.
Dar moartea unghiile-şi roade
şi muşcă-n ţărnă Belzebut.
Boc!... Boc!... Deşi sub vârf de coarne,
Isus a-nvins! Căci a iubit!
Vrăjmaşul a lovit în carne,
iar El în Duh l-a ţintuit!
Şi, iată patru mari izvoare,
ce-au curs din viaţa lui Isus,
spre zarea soarelui răsare.
Spre nor, spre sud şi spre apus.
sunt patru fluvii de tărie,
de dragoste, de cer, de har!
A fost a patra bătălie
şi biruinţă pe Calvar.
V. Doctorii
Acum Isus în răni atârnă.
(Ce rod va duce-n cer cu El?)
Sunt răstigniţi pe-aceeaşi bârnă
o viperă şi-un tainic Miel.
Şi totuşi lupta iar se-ncinge.
Să-nduri tot chinul lumii-aceşti
dar cum să poţi privi şi-nvinge
sarcasmul celor ce-i iubeşti?
"Hei, Tu, profet al învierii..."
vorbeşte-un doctor cu ochi duri,
purtând panglici şi filacterii
cu lungi versete din Scripturi.
"n-ai spus Tu că ridici un Templu?
că-i faci a treia zi şi porţi?
Ei, haide, dă-ne un exemplu,
salvează-Ţi trupul dintre morţi!"
"Nu eşti Ben-David?" spune altul,
"eternul Fiu venit din cer?
De asta vii din tot înaltul
să mori pierdut într-un ungher?"
"Nu eşti Mesia din vecie?"
rânjeşte unul din tâlhari.
"Nu scoli Tu morţii din sicrie?
N-ai vrea cu mine să dispari?..."
"Prea mult! Satan din nou încearcă.
"Nu vezi că suferi în zadar?
Nu-i nimenea să mai întoarcă
pe-aceşti dulăi cu gând murdar!
Mai bine să arunci văpaie
să arzi norod după norod.
Îţi curge sângele şuvoaie
şi nu se-arată nici un rod!"
Isus, spre zarea depărtată,
şopti cu gândul peste veac:
"O, iartă tuturora, Tată,
că ei nu ştiu acum ce fac!..."
Şi-atunci, cu buza tremurândă,
cel´lalt tâlhar porni cuvânt:
"Hei, tu, tovarăş de osândă
ce-ai râs de Solul Celui Sfânt...
ce-am fost noi doi? Un iad fierbinte.
Dar El, Isus, e nepătat!
O, Doamne, să-Ţi aduci aminte
de mine când vei fi-mpărat..."
Era întâiul rod! Mărire!
Isus acum, cu blându-I grai,
Se-ntoarce plâns de fericire:
"Tu... azi... vei fi cu Mine-n Rai..."
Voi fraţi, când râsul şi minciuna
vă umplu sufletul de-amar,
să vă-amintiţi întotdeauna
de doctorii de pe Calvar!
VI. "Eli!... Eli!..."
Deodată... c-un fior... mulţimea
şi-a-ntors privirile spre cer.
Un nor umbrise înălţimea?
Un fum călătorea stingher?
Ba nu. Dar pe întreaga zare
o neagră taină se urzi,
o stranie întunecare,
un miez de noapte-n plină zi.
O umbră ceru-ntreg cuprinse
ca un potop de lilieci.
Şi-ndată soarele se stinse
şi dispăru ca pentru veci.
În întunericul de smoală
porni un vânt fremătător.
Era o noapte ireală
ca un sfârşit al tuturor.
Zadarnic gloata de pe culme
îşi aţintea privirea sus,
căci nu erau alţi ochi pe lume
să vadă ce vedea Isus...
Mai mulţi decât nisipul mării,
mai repezi ca un uragan,
punând un scut asupra zării
din mii de ciucuri de catran,
gigantice oştiri de duhuri,
în focul luptei cel mai greu,
se-ngrămădiseră-n văzduhuri
între Isus şi Dumnezeu.
"Eşti vinovat!" striga oştirea.
"Da. Vina tuturor căzu.
Dar Tu, purtând nelegiuirea,
de toate vinovat eşti Tu!
Asupra Ta e-acum minciuna
şi ura ce-a domnit mereu.
Eşti vinovat pe totdeauna
şi despărţit de Dumnezeu!
Mândria, cugetul făţarnic,
pe toate-asupra Ta le-ai luat.
Zadarnic Te mai rogi! Zadarnic!
Eşti vinovat! Eşti vinovat!..."
"Eli! Eli!..." se-aude-n bezne.
"Eli! Lama Sabactani!...
Străpuns în mâini, străpuns în glezne
şi fără Tine cât voi fi?
Eu nu mai sunt decât un vierme
privit cu silă şi strivit.
Dar cum să uit că-n slăvi eterne
Tu M-ai născut şi M-ai iubit?
Ci Eu, Adam al înnoirii,
Te chem şi strig împovărat:
De toată vina omenirii,
Părinte, da, sunt vinovat!"
O rază şi-a adus cuvântul
asupra umilitei frunţi.
Se zguduie acum pământul.
Se sfarmă stâncile în munţi!
S-a despicat catapeteasma
şi locul tainic s-a deschis!
Şi-alungă demonii fantasma.
Şi şterge bezna ca un vis.
Din nou se luminează bolta.
Vibrează soarele-n etern!
A şasea luptă pe Golgota
a smuls zăvorul către cer!
VII. Ultimul vrăjmaş
Acum e cea din urmă luptă.
Tăcere. Într-un duh solemn,
priviţi pe cruce faţa suptă
şi sângele-nchegat pe lemn.
Puterea cărnii e sfârşită.
Dar dragostea şi mila, nu!...
Învinsă-i vipera cumplită
şi oastea-n gol i se pierdu.
Dar... ultimul vrăjmaş veghează.
Pe cal cu pieptul pe oblânc,
împrăştiind fiori de groază,
se-nalţă moartea din adânc.
Cu coasa-n mâini ca o balanţă,
pe nevăzutele-i poteci,
purtând o ultimă speranţă
de-a-nvinge dragostea pe veci,
se-apropie din zări... se-arată...
cu ochi adânci, cu chipul pal...
Se-opreşte-o clipă. Şi deodată
înfige pintenii în cal.
Oţelul spintecă văzduhul.
Dar Fiul strigă-n zări: "Ava!"
Ţărâna piară. Însă Duhul
se-ncredinţează-n mâna Ta!"
Se pleacă fruntea, se destinde.
Un astru lunecă-n apus...
Iar de pe cruce se desprinde,
mai sclipitor, un alt Isus!
Pe fruntea Lui acum El poartă,
în locul rănilor de spini,
ca preţ al dragostei ce iartă,
cununa veşnicei lumini!
E Domnul Domnilor! Mărire!
E Împărat peste-mpăraţi!
A-nfrânt duşmanul prin iubire!
E-ntâiul frate între fraţi!
Îl vei vedea din zări, Marie,
în trup slăvit de Duh şi Har.
A fost a şaptea bătălie
şi cea din urmă pe Calvar.
*
Să cânte strunele-ncordate!
Trompetele să sune plin!
Isus, Mântuitor şi frate,
e Soarele etern! Amin.
Să cânte strunele-ncordate!
Fanfarele să sune greu!
Din piepturile-nflăcărate
a fiilor lui Dumnezeu.
Să crească imnuri ne-ntrerupte,
o slavă fără de hotar
a celor şapte grele lupte
ce-au frânt Infernul pe Calvar!
I. Lanţurile
Era o zi scăldată-n soare.
Pe deal, prin pietre şi butuci,
între ostaşi cu coif şi zale,
treceau trei oameni sub trei cruci.
Trei osândiţi, spre trei morminte.
Dar fiecare c-un destin.
Şi sângele curgea fierbinte,
cel omenesc şi cel divin.
În urma lor venea norodul.
Şi colbul se urca în vânt.
Dar într-o vale, voievodul
ce cotropise-acest pământ,
Satan, cu ţipete stridente
chema oştirile din larg,
din cele şapte continente,
din nori ce-n furtuni se sparg!
Veneau toţi demonii grămadă.
Urlau şi clănţăneau din dinţi.
De-ar fi putut un om să-i vadă,
pe loc şi-ar fi ieşit din minţi.
Şi-acolo într-o vale-adâncă,
într-o spărtură de vulcan,
se înălţă pe-un colţ de stâncă
temutul comandant Satan.
"Destul!" urlă de sus năpraznic.
"Mişei! Făpturi de rând! Fricoşi!
Un om... vă pare-atât de groaznic?
Doar nu-s o mie de Cristoşi!
Întind a beznelor aripă
şi-n numele ce-l port ordon:
Porniţi năvalnic! Şi într-o clipă,
din locul morţii, fără zvon,
aduceţi lanţurile toate
ce-i leagă în Şeol pe sfinţi,
poveri de-nfrângeri şi păcate,
cătuşe de nesăbuiţi.
Şi-apoi în zbor, cu mine-n frunte,
deasupra crucii lui Isus,
din toate vom clădi un munte
sub care va cădea răpus!"
În vremea asta în tăcere,
sub bice de ostaşi semeţi,
Isus urca din răsputere,
sub cruce, prin ciulini răzleţi.
Îl urmăreau cei mulţi cu freamăt,
văzându-L tot mai copleşit.
Apoi... deodată... făr-un geamăt,
Isus cel sfânt... S-a prăbuşit.
Porni un vaiet în mulţime.
Isus... Isus... era înfrânt...
Chiar îngerii din înălţime
priveau cu spaimă spre pământ.
Dar, iată, muntele de lanţuri,
ciudatul munte nevăzut,
acum... s-a prăbuşit prin şanţuri
şi-n pulbere s-a prefăcut!...
Satan, parcă simţind că piere,
la gură ghiarele şi-a dus.
Căci nu ştiuse ce putere
era în jertfa lui Isus!...
"Vai, unde-s lanţurile, unde?"
strigă, venind de jos, un sol.
"Stăpâne, ce-ai făcut? Răspunde!
Sunt liberi morţii din Şeol!..."
"Mărire!" Cântă-n slavă bolta!
Vrăjmaşul geme sub călcâi!
Fu prima luptă pe Golgota
şi biruinţa dea dintâi.
II. În ascuns
Între sclipiri de-oţel severe,
urca Isus, cu umeri grei,
privind mâhnit cu ce durere
Îl tânguiau bărbaţi, femei.
"O, fiicelor, de ce vă strângeţi
plângând de mila Celui Drept?
Mai bine pentru voi să plângeţi
şi pentru pruncii de la piept.
Căci dacă azi copacul verde
e frânt sub fierul ne-ndurat,
cu cât mai hotărât va pierde
osânda grea pe cel uscat?"
Dar vorbele pe vânt zburară.
Şi lacrimile iar s-au strâns.
Trudiţii paşi din nou urcară
între batjocură şi plâns.
Pilat, Irod, Ierusalimul,
soborul sfântei cârmuiri,
vai, nimeni nu vedea sublimul
dumnezeieştii dăruiri.
Cei mari erau orbiţi de-ambiţii;
cei mici de Lege-mpovăraţi.
Un impostor vedeau slăviţii;
o victimă, cei întristaţi.
Isus putea să strige: "Eli,
arată-Mă din nepătruns!"
Şi-n locul "omului durerii",
în locul Mielului străpuns,
cei din sobor şi cei din gloată,
privind acelaşi trist tablou,
ar fi văzut în El deodată
pe cel mai ´nalt, mai sfânt erou!
Dar nu, Isus purta o haină
de victimă şi impostor.
Ce om ar fi păstrat în taină
atâta slavă şi-atât dor?
*
Era a doua bătălie.
Isus, nemuritoarea Stea,
trecea în sfânta-I măreţie
ce nimeni, nimeni n-o vedea.
III. Dezbrăcarea
Pe culme se citi sentinţa.
Isus, desăvârşitul Miel,
primea în pace suferinţa.
Şi un ostaş, venind spre El,
I-a zis: "Dezbracă-Te şi-aruncă!"
Şi-a tresărit uşor Isus.
"Dezbracă-Te ... Ce grea poruncă!
Dar nu-i din lume. E de sus...
Ţi-au pus o mantie pe umăr.
Şi toţi Învăţător Îţi zic.
Aruncă mantia-n ţărână.
Ca să fii totul, fii nimic!
Eşti luptător şi Ţi se cere
să-Ţi fie mijlocul încins.
Tu scoate-Ţi brâul în tăcere
şi, ca să-nvingi, să fii învins!
Eşti Preot. Iadu-Ţi ştie frica.
Şi ai o jertfă de-mplinit.
Dezbracă-n linişte tunica
şi fii Tu Însuţi cel jertfit.
Însă... cămaşa necusută...
lucrată dintr-un singur fir...
cu-atâtea bucurii ţesută,
cu stropi de lacrimi şi de mir,
cămaşa tainică de Mire
cea nelucrată din bucăţi,
simbolul de neprihănire
şi semnul sfintei unităţi,
ce greu cămaşa de desprinde
şi de pe sângele-nchegat
dar şi din gândul ce-o cuprinde
şi-ntârzie înduioşat...
Isus simţi venind deodată
ecoul unui vechi tumult.
Şi auzi-n urechi o şoaptă:
"Opreşte-Te! Ai dat prea mult!"
Vrăjmaşul Îi loveşte pieptul
cu forţa magicului glas.
"Cămaşa n-o dai! Căci ai dreptul!
E tot ce-n lume Ţi-a rămas!"
"Nu-i tot... " Şi-n clipa de răscruce,
pornind cu pas domol şi rar,
Isus se aşeză pe cruce
să dea şi cel din urmă dar...
Pământ! Din tot întinsul zării
priveşte-acum pe Salvator!
Căci bătălia dezbrăcării
s-a dat ca pildă tuturor.
IV. Patru cuie
Isus, culcat pe lemn în soare,
privea de jos spre cerul sfânt,
c-un gest de largă apărare
a unui vinovat pământ...
Stătea cu faţa neclintită
şi aştepta, ca pe-un liman,
întâia floare înflorită
sub lovitura de ciocan.
Stătea cu mâinile întoarse,
cum mâinile ce până ieri
ştergeau pe-atâtea feţe arse,
atâtea lacrimi şi dureri;
cu mâinile ce-odinioară
au dăruit şi văz şi grai
şi binecuvântări lăsară
pe chipuri mici, cu păr bălai.
Şi-acum spre mâinile ce-aşteaptă
răsplata trudei lor, pe drept,
doi negri pumni zvâcnind se-ndreaptă
spre marea luptă piept la piept.
Satan, în ultima secundă,
purtând cunună de catran,
încearcă groaza să-şi ascundă
sub măreţia de titan.
Întinde mantia deodată
ca nor de fum într-un crater.
Şi-ncepe atunci cea mai ciudată
din câte lupte-au fost sub cer.
Auzi... boc!... boc! ciocanul sună.
Ţâşneşte cel dintâi izvor...
Dar cade strania cunună
a negrului cotropitor.
Şi bate iar... boc! boc!... ciocanul.
Cad stropii roşii pe pământ...
Dar geme biruit duşmanul.
Şi sceptrul său în colb s-a frânt.
Boc!... Boc!... ciocanul iarăşi cade.
Isus plăteşte greu tribut.
Dar moartea unghiile-şi roade
şi muşcă-n ţărnă Belzebut.
Boc!... Boc!... Deşi sub vârf de coarne,
Isus a-nvins! Căci a iubit!
Vrăjmaşul a lovit în carne,
iar El în Duh l-a ţintuit!
Şi, iată patru mari izvoare,
ce-au curs din viaţa lui Isus,
spre zarea soarelui răsare.
Spre nor, spre sud şi spre apus.
sunt patru fluvii de tărie,
de dragoste, de cer, de har!
A fost a patra bătălie
şi biruinţă pe Calvar.
V. Doctorii
Acum Isus în răni atârnă.
(Ce rod va duce-n cer cu El?)
Sunt răstigniţi pe-aceeaşi bârnă
o viperă şi-un tainic Miel.
Şi totuşi lupta iar se-ncinge.
Să-nduri tot chinul lumii-aceşti
dar cum să poţi privi şi-nvinge
sarcasmul celor ce-i iubeşti?
"Hei, Tu, profet al învierii..."
vorbeşte-un doctor cu ochi duri,
purtând panglici şi filacterii
cu lungi versete din Scripturi.
"n-ai spus Tu că ridici un Templu?
că-i faci a treia zi şi porţi?
Ei, haide, dă-ne un exemplu,
salvează-Ţi trupul dintre morţi!"
"Nu eşti Ben-David?" spune altul,
"eternul Fiu venit din cer?
De asta vii din tot înaltul
să mori pierdut într-un ungher?"
"Nu eşti Mesia din vecie?"
rânjeşte unul din tâlhari.
"Nu scoli Tu morţii din sicrie?
N-ai vrea cu mine să dispari?..."
"Prea mult! Satan din nou încearcă.
"Nu vezi că suferi în zadar?
Nu-i nimenea să mai întoarcă
pe-aceşti dulăi cu gând murdar!
Mai bine să arunci văpaie
să arzi norod după norod.
Îţi curge sângele şuvoaie
şi nu se-arată nici un rod!"
Isus, spre zarea depărtată,
şopti cu gândul peste veac:
"O, iartă tuturora, Tată,
că ei nu ştiu acum ce fac!..."
Şi-atunci, cu buza tremurândă,
cel´lalt tâlhar porni cuvânt:
"Hei, tu, tovarăş de osândă
ce-ai râs de Solul Celui Sfânt...
ce-am fost noi doi? Un iad fierbinte.
Dar El, Isus, e nepătat!
O, Doamne, să-Ţi aduci aminte
de mine când vei fi-mpărat..."
Era întâiul rod! Mărire!
Isus acum, cu blându-I grai,
Se-ntoarce plâns de fericire:
"Tu... azi... vei fi cu Mine-n Rai..."
Voi fraţi, când râsul şi minciuna
vă umplu sufletul de-amar,
să vă-amintiţi întotdeauna
de doctorii de pe Calvar!
VI. "Eli!... Eli!..."
Deodată... c-un fior... mulţimea
şi-a-ntors privirile spre cer.
Un nor umbrise înălţimea?
Un fum călătorea stingher?
Ba nu. Dar pe întreaga zare
o neagră taină se urzi,
o stranie întunecare,
un miez de noapte-n plină zi.
O umbră ceru-ntreg cuprinse
ca un potop de lilieci.
Şi-ndată soarele se stinse
şi dispăru ca pentru veci.
În întunericul de smoală
porni un vânt fremătător.
Era o noapte ireală
ca un sfârşit al tuturor.
Zadarnic gloata de pe culme
îşi aţintea privirea sus,
căci nu erau alţi ochi pe lume
să vadă ce vedea Isus...
Mai mulţi decât nisipul mării,
mai repezi ca un uragan,
punând un scut asupra zării
din mii de ciucuri de catran,
gigantice oştiri de duhuri,
în focul luptei cel mai greu,
se-ngrămădiseră-n văzduhuri
între Isus şi Dumnezeu.
"Eşti vinovat!" striga oştirea.
"Da. Vina tuturor căzu.
Dar Tu, purtând nelegiuirea,
de toate vinovat eşti Tu!
Asupra Ta e-acum minciuna
şi ura ce-a domnit mereu.
Eşti vinovat pe totdeauna
şi despărţit de Dumnezeu!
Mândria, cugetul făţarnic,
pe toate-asupra Ta le-ai luat.
Zadarnic Te mai rogi! Zadarnic!
Eşti vinovat! Eşti vinovat!..."
"Eli! Eli!..." se-aude-n bezne.
"Eli! Lama Sabactani!...
Străpuns în mâini, străpuns în glezne
şi fără Tine cât voi fi?
Eu nu mai sunt decât un vierme
privit cu silă şi strivit.
Dar cum să uit că-n slăvi eterne
Tu M-ai născut şi M-ai iubit?
Ci Eu, Adam al înnoirii,
Te chem şi strig împovărat:
De toată vina omenirii,
Părinte, da, sunt vinovat!"
O rază şi-a adus cuvântul
asupra umilitei frunţi.
Se zguduie acum pământul.
Se sfarmă stâncile în munţi!
S-a despicat catapeteasma
şi locul tainic s-a deschis!
Şi-alungă demonii fantasma.
Şi şterge bezna ca un vis.
Din nou se luminează bolta.
Vibrează soarele-n etern!
A şasea luptă pe Golgota
a smuls zăvorul către cer!
VII. Ultimul vrăjmaş
Acum e cea din urmă luptă.
Tăcere. Într-un duh solemn,
priviţi pe cruce faţa suptă
şi sângele-nchegat pe lemn.
Puterea cărnii e sfârşită.
Dar dragostea şi mila, nu!...
Învinsă-i vipera cumplită
şi oastea-n gol i se pierdu.
Dar... ultimul vrăjmaş veghează.
Pe cal cu pieptul pe oblânc,
împrăştiind fiori de groază,
se-nalţă moartea din adânc.
Cu coasa-n mâini ca o balanţă,
pe nevăzutele-i poteci,
purtând o ultimă speranţă
de-a-nvinge dragostea pe veci,
se-apropie din zări... se-arată...
cu ochi adânci, cu chipul pal...
Se-opreşte-o clipă. Şi deodată
înfige pintenii în cal.
Oţelul spintecă văzduhul.
Dar Fiul strigă-n zări: "Ava!"
Ţărâna piară. Însă Duhul
se-ncredinţează-n mâna Ta!"
Se pleacă fruntea, se destinde.
Un astru lunecă-n apus...
Iar de pe cruce se desprinde,
mai sclipitor, un alt Isus!
Pe fruntea Lui acum El poartă,
în locul rănilor de spini,
ca preţ al dragostei ce iartă,
cununa veşnicei lumini!
E Domnul Domnilor! Mărire!
E Împărat peste-mpăraţi!
A-nfrânt duşmanul prin iubire!
E-ntâiul frate între fraţi!
Îl vei vedea din zări, Marie,
în trup slăvit de Duh şi Har.
A fost a şaptea bătălie
şi cea din urmă pe Calvar.
*
Să cânte strunele-ncordate!
Trompetele să sune plin!
Isus, Mântuitor şi frate,
e Soarele etern! Amin.
Tuesday, April 14, 2009
Oaia cea din urma
de Costache Ioanid
Pe-un hău fără vad,
pe-o gură de Iad,
ce umbră fugară
urcă şi coboară
în faptul de seară?
E oaia din urmă
fugită din turmă,
e oaia pierdută,
una dintr-o sută,
e oaia ce plânge
cu lacrimi de sânge...
"Drăguţule bace,
vino de mă-ntoarce,
de mă-ntoarce-acasă
din negura deasă.
Iată-ţi cer iertare
c-am rămas pe vale,
crezând că-n genune
sunt ierburi mai bune,
crezând că-n rovine
sunt ape mai line,
crezând că-n spelunci
sunt umbre mai dulci.
Nu ştiam că-n lume
apele-s spume,
bulgării sunt sterpi
şi umbra-i cu şerpi."
Plânge-amar oiţa,
plânge mioriţa.
Dorm viroage-afunde.
Nimeni nu răspunde.
Iar pe-un deal de stâncă,
din bezna adâncă,
iese lup flămând
lung adulmecând,
prin ceaţă urlând...
"Au-auuu... oare cine
plânge cu suspine
prin gropi cu jivine?
Au-auuu... soră dulce
ce alean te-aduce
de sus, din răscruce?"
"Drăguţule bace,
vino de mă-ntoarce-acasă,
unde iarba-i deasă,
mă-ntoarce la stână,
unde apa-i bună,
unde-s garduri ´nalte
şi lupii deoparte.
Lasă-le-adormite
oile smerite,
lasă-le-ntre mirţi
oile cuminţi,
în iarbă cu rouă,
nouăzeci şi nouă,
şi vino prin ceaţă
la oaia răzleaţă,
la oaia-nşelată,
cea mai vinovată,
de lup căutată!"
"Au-auuu... soră bună,
haidem împreună
să-mpletim cunună!
Au-auuu... stea frumoasă
vin´ la mine-acasă,
ca mândră mireasă!..."
"Drăguţule bace,
vino de mă-ntoarce,
de mă-ntoarce-n pace!
Că numai tu doară
plângi pentru-o mioară.
Că numai cu tine
apele sunt line,
iarba-i cu sulfine
şi ieslele pline;
iar lupii nu urlă
ca viforu-n turlă!"
Plânge oaia, plânge
cu lacrimi de sânge.
Unde-i baciul, unde?
Nimeni nu răspunde.
Şi prin spini deodată
chip de lup se-arată,
gură încolţată,
limbă spumegată,
frunte-ncrâncenată.
Iar oaia pribeagă,
sleită de vlagă,
geme şi se-ngaimă
tremurând de spaimă
şi drept peste-un trunchi
cade în genunchi.
Dar ce glas, ce tunet
vine cu răsunet?
Iată... vine baciul
trosnind cu gârbaciul,
cu vântul în plete,
cu fluieru-n bete,
repezind cu sete
cârja de stejar
în lupul flămând.
Dar, vai, şerpi plevuşcă
pe păstor îl muşcă.
Spinii de pe munte
îl împung în frunte.
Pietrele din bezne
îl crestează-n glezne.
Iar lupul de-a drept
îi sare în piept.
Rânjind oţărât,
îl muşcă de gât.
Trăgând cu nesaţ,
îl rupe de braţ.
ca un val involt
se zvârle de şold.
Dar baciul viteaz
prinzând cu necaz
fiara de grumaz,
de sus, de pe stânci,
îi dă iute brânci
în râpele-adânci.
Apoi plin de sânge,
puterile-şi strânge,
pe frunte-şi sărută
oaia cea pierdută
şi, cu ea pe umăr,
prin şerpi fără număr,
îşi croieşte vad
prin gura de Iad
prin cioate de brad.
Sună văgăuna:
"N-am pierdut nici una!
N-am pierdut nici una!..."
*
Iar colo la stână
stau acum pe-o rână,
stau acum în tihnă
oile-n odihnă.
Somnul le alină,
luna le-nsenină,
norii li se-nclină.
Doar tu, baci viteaz,
doar tu stai tot treaz,
priveghind cu drag,
cu aspru toiag,
din noapte în noapte,
cu oile toate,
din zori până-n zori,
cu turma-ntre flori.
Dar la nunta ta,
munţii vor cânta,
brazii voi juca,
îngerii din Rai
vor sta fără grai,
văzând lângă tine
oile senine
prefăcute toate
în albe surate,
în albe domniţe
cu crini la cosiţe.
O, dar ce crăiasă,
ce împărăteasă
îţi va fi mireasă
îmbrăcată-n soare,
cu văl de ninsoare,
cu stele-n cunună,
călcând peste lună?
Nu va fi o zee,
zână marmoree,
nici os de regină
din zare străină.
Ci-ţi va fi menită
oaia cea fugită...
oaia rătăcită...
oaia cea pierdută,
una dintr-o sută,
cea mai vinovată
şi cea mai pătată,
dar decât oricare
prin dulce iertare
cea mai iubitoare!
Friday, April 10, 2009
Stergarul
de Costache Ioanid
La cina cea de Paşte, în camera de sus,
înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Isus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
pe azimile calde, pe mielul... fără vină...
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copila, ca, dup-a vremii lege,
cureau de pe glezne pe rând să le-o deslege,
să le atine talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?
O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, în fiecare zboară:
— N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
— Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
— Dar tu? Tu cel mai tânăr? — Eu stau lângă Stăpân...
— Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
— Chiar eu?... Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
— Dar tu ce ţii doar punga? — Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns...
— Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
— Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială...
— Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu...?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-anfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum — a câta oară? — Se-aşează iar Isus
să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:
— N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?...
Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?...
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!
Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
batiste-n care lacrimi în taină se preling,
sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
bolnavi care aşteaptă-un salvator semnal.
Se cere osteneală şi jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
cât cratiţa, toporul şi roata la fântână.
ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
... Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
— Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
— Chiar eu?... Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân...
— Chiar eu?... Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
— Chiar eu? — Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina,
încet — a câta oară? — Se-apleacă iar Isus
şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.
Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Isus iar Se-njugă,
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă.
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Isus vă spală iarăşi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Isus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!...
*
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună;
dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!
La cina cea de Paşte, în camera de sus,
înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Isus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
pe azimile calde, pe mielul... fără vină...
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copila, ca, dup-a vremii lege,
cureau de pe glezne pe rând să le-o deslege,
să le atine talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?
O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, în fiecare zboară:
— N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
— Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
— Dar tu? Tu cel mai tânăr? — Eu stau lângă Stăpân...
— Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
— Chiar eu?... Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
— Dar tu ce ţii doar punga? — Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns...
— Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
— Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială...
— Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu...?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-anfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum — a câta oară? — Se-aşează iar Isus
să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:
— N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?...
Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?...
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!
Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
batiste-n care lacrimi în taină se preling,
sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
bolnavi care aşteaptă-un salvator semnal.
Se cere osteneală şi jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
cât cratiţa, toporul şi roata la fântână.
ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
... Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
— Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
— Chiar eu?... Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân...
— Chiar eu?... Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
— Chiar eu? — Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina,
încet — a câta oară? — Se-apleacă iar Isus
şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.
Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Isus iar Se-njugă,
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă.
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Isus vă spală iarăşi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Isus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!...
*
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună;
dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!
Wednesday, April 8, 2009
Baraba
de Costache Ioanid
Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
pe când în largul lumii cutreierai semeţ,
pe când cu lănci şi scuturi, cohortele străine
te căutau să-ţi ceară al vieţii tale preţ?
Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
când floarea vieţii tale îşi scutura podoaba?
Ca să te scap de lanţuri, de moarte şi ruşine,
Eu am murit pe cruce, în locul tău, Baraba...
Eu răsădisem pacea, tu semănai furtuna.
Şi pe-amândoi mulţimea ne-a pus pe un cântar.
Minciuna cea din umbră alese-atunci minciuna,
tâlharii cei cu vază cerură pe tâlhar.
Puteam să zbor din lume, sătul de-ai ei urgie.
Şi-atunci mulţimea oarbă te-ar fi cerut degeaba.
Dar M-am gândit la tine, privind spre veşnicie,
şi am murit pe cruce, în locul tău, Baraba...
Te chem şi astăzi: Vino şi vom străbate norii!
Te-am căutat cu lacrimi prin spini şi bolovani.
Dar vremea e târzie. Mijesc pe dealuri zorii.
Şi ceru-ntreg te-aşteaptă de două mii de ani.
De-ai şti ce neagră noapte şi ce adânc fierbinte
va fi... când suferinţa nu va cunoaşte graba...
Vei plânge totdeauna şi-ţi vei aduce-aminte
că am murit pe cruce, în locul tău, Baraba!
Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
pe când în largul lumii cutreierai semeţ,
pe când cu lănci şi scuturi, cohortele străine
te căutau să-ţi ceară al vieţii tale preţ?
Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
când floarea vieţii tale îşi scutura podoaba?
Ca să te scap de lanţuri, de moarte şi ruşine,
Eu am murit pe cruce, în locul tău, Baraba...
Eu răsădisem pacea, tu semănai furtuna.
Şi pe-amândoi mulţimea ne-a pus pe un cântar.
Minciuna cea din umbră alese-atunci minciuna,
tâlharii cei cu vază cerură pe tâlhar.
Puteam să zbor din lume, sătul de-ai ei urgie.
Şi-atunci mulţimea oarbă te-ar fi cerut degeaba.
Dar M-am gândit la tine, privind spre veşnicie,
şi am murit pe cruce, în locul tău, Baraba...
Te chem şi astăzi: Vino şi vom străbate norii!
Te-am căutat cu lacrimi prin spini şi bolovani.
Dar vremea e târzie. Mijesc pe dealuri zorii.
Şi ceru-ntreg te-aşteaptă de două mii de ani.
De-ai şti ce neagră noapte şi ce adânc fierbinte
va fi... când suferinţa nu va cunoaşte graba...
Vei plânge totdeauna şi-ţi vei aduce-aminte
că am murit pe cruce, în locul tău, Baraba!
Tuesday, April 7, 2009
Bartimeu
In intampinarea Pastelui am sa pun pentru o vreme cantece si poezii crsstine care sunt legate de moartea si invierea Domnului nostru Isus.
de Costache Ioanid
Isus trecea prin Ierihon.
Şi cerşetorul orb, în zdrenţe,
de jos, din colb, simţi un zvon,
un ritm de paşi în largi cadenţe.
Isus trecea sub cer iudeu,
printre grădini cu rodii coapte.
Iar zorii se-nălţau mereu.
Dar pentru orbul Bartimeu
era tot noapte după noapte...
Isus trecea încet. Şi-apoi
într-o solemnă fericire,
venea cu El un lung convoi,
ca o coloană de eroi
glorificând un rege mire.
Isus trecea. Şi-un tremur sfânt
vibra în orb ca niciodată.
Ciulind urechile în vânt,
el prinse-n taină un cuvânt.
Şi inima-ncepu să bată.
Simţi ceva ca un fluid,
ca o mireamă de zambilă.
Şi orbul a strigat livid:
- Ai milă, fiul lui David,
Isuse Salvator, ai milă!
Doi-trei, pe margini, se-ncruntară.
- Hei, cerşetor neobrăzat!
Ce strigi aşa? Oricât de-amară,
tu poartă-ţi crucea cum ţi-e dat.
Rămâi în pace sub povară.
Dar orbul, fără căpătâi,
strigă mai fără de ruşine,
mai fără teamă ca întâi:
- Ai milă, Doamne, şi de mine!
Şi S-a oprit Isus acum
pătruns de omenesca dramă.
Putea să treacă? Nicidecum.
Şi orbu-aude-un glas pe drum:
- Hai, îndrăzneşte, căci te cheamă!
- Mă cheamă? Cum... Chiar El?... Isus?
- Hai, nu mai zăbovi. Te-aşteaptă.
- Pe mine chiar? Ce, alţii nu-s?
Pe Bartimeu? Aşa a spus?
Şi orbul parcă se deşteaptă.
Atuncea... tot ce-a fost... s-a dus!
Şi,ca nebun de bucurie,
se-nalţă Bartimeu în vânt.
Stă drept acum ca o făclie.
Îşi scoate haina, o sfâşie
şi-o zvârle... zvrr... zdup! ... la pământ.
Atuncea... peste-o clipă, două,
eu voi vedea ca orice om.
Şi-apoi cu mâinile-amândouă,
îmi voi zidi o casă nouă
şi voi sădi pom lângă pom...
Aşa... Eu nu mai sunt un blid
zvârlit în spini la oale sparte!
Eu pot munci... Hei, la o parte!
M-aşteaptă fiul lui David!...
Dar ascultaţi. Ca peste veac,
se-aude lin un glas ca mierea.
- O, Batimeu, ce vrei să-ţi fac?...
- Rabuni... sunt un orb sărac.
Nu-ţi cer nimic... Numai vederea...
Apoi convoiul a pornit.
Într-o vibrare fericită,
un Nume sfânt era şoptit.
Şi mii de paşi au năvălit
călcând pe haina zdrenţuită.
Iar haina a rămas în drum.
Căci nimeni mintea nu şi-a pus
cu-o zdreanţă bună pentru scrum.
Iar Bartimeu mergea acum
după Isus...
*
Şi-acum Isus Mesia trece
încet şi blând pe strada ta.
Mulţimea iarăşi Îl petrece.
Dar tu-L priveşti crispat şi rece?
Tu n-ai ce-I cere nici ce-I da.
Spre Solul dragostei cereşti,
cei orbi, cei surzi aleargă-n stol.
Iar tu stai "demn", tu nu cerşeşti.
Şi, iată, tu nu ştii că eşti
sărac şi orb, şi surd, şi gol...
Convoiul totuşi se opreşte.
Stai mii de chipuri fără grai.
Un om aleargă şi-ţi şopteşte:
- Isus te cheamă. Îndrăzneşte!
Te-aşteaptă-n drum. De ce mai stai?
- Eu nu sunt orb. Orbi sunt destui.
Nici mut. Eu spun ce am de spus.
Eu inima n-o dau oricui.
Şi nu cer milă nimănui!
- Hai, vino, totuşi la Isus!
- Nu vreau de nimeni să ascult.
Voinţa mea mi-e zeu şi ţel.
Eu vreau plăceri. Eu vreau tumult!
Isus... e sfânt. O, chiar mai mult!
- Hai, vino totuşi, vin´ la El!
Ascultă. Singur tu te minţi.
Tu nu eşti orb ca Bartimeu.
Tu vezi, auzi, vorbeşti şi simţi.
Dar, vai, cu ochii tăi prea strâmţi
nu-L poţi vedea pe Dumnezeu!
Ascultă. Cel ce te-a chemat
nu-i doar penumbra unui gând.
E Dumnezeu ce te-a creat,
e Fiul Său crucificat!
De ce nu vii la El plângând?
Ascultă. Nu te prinde teama?
Ai ochi. Atunci de ce nu vezi?
Nu simţi ce fericire pierzi?
Te-aşteaptă DUMNEZEU! Ia seama!
de Costache Ioanid
Isus trecea prin Ierihon.
Şi cerşetorul orb, în zdrenţe,
de jos, din colb, simţi un zvon,
un ritm de paşi în largi cadenţe.
Isus trecea sub cer iudeu,
printre grădini cu rodii coapte.
Iar zorii se-nălţau mereu.
Dar pentru orbul Bartimeu
era tot noapte după noapte...
Isus trecea încet. Şi-apoi
într-o solemnă fericire,
venea cu El un lung convoi,
ca o coloană de eroi
glorificând un rege mire.
Isus trecea. Şi-un tremur sfânt
vibra în orb ca niciodată.
Ciulind urechile în vânt,
el prinse-n taină un cuvânt.
Şi inima-ncepu să bată.
Simţi ceva ca un fluid,
ca o mireamă de zambilă.
Şi orbul a strigat livid:
- Ai milă, fiul lui David,
Isuse Salvator, ai milă!
Doi-trei, pe margini, se-ncruntară.
- Hei, cerşetor neobrăzat!
Ce strigi aşa? Oricât de-amară,
tu poartă-ţi crucea cum ţi-e dat.
Rămâi în pace sub povară.
Dar orbul, fără căpătâi,
strigă mai fără de ruşine,
mai fără teamă ca întâi:
- Ai milă, Doamne, şi de mine!
Şi S-a oprit Isus acum
pătruns de omenesca dramă.
Putea să treacă? Nicidecum.
Şi orbu-aude-un glas pe drum:
- Hai, îndrăzneşte, căci te cheamă!
- Mă cheamă? Cum... Chiar El?... Isus?
- Hai, nu mai zăbovi. Te-aşteaptă.
- Pe mine chiar? Ce, alţii nu-s?
Pe Bartimeu? Aşa a spus?
Şi orbul parcă se deşteaptă.
Atuncea... tot ce-a fost... s-a dus!
Şi,ca nebun de bucurie,
se-nalţă Bartimeu în vânt.
Stă drept acum ca o făclie.
Îşi scoate haina, o sfâşie
şi-o zvârle... zvrr... zdup! ... la pământ.
Atuncea... peste-o clipă, două,
eu voi vedea ca orice om.
Şi-apoi cu mâinile-amândouă,
îmi voi zidi o casă nouă
şi voi sădi pom lângă pom...
Aşa... Eu nu mai sunt un blid
zvârlit în spini la oale sparte!
Eu pot munci... Hei, la o parte!
M-aşteaptă fiul lui David!...
Dar ascultaţi. Ca peste veac,
se-aude lin un glas ca mierea.
- O, Batimeu, ce vrei să-ţi fac?...
- Rabuni... sunt un orb sărac.
Nu-ţi cer nimic... Numai vederea...
Apoi convoiul a pornit.
Într-o vibrare fericită,
un Nume sfânt era şoptit.
Şi mii de paşi au năvălit
călcând pe haina zdrenţuită.
Iar haina a rămas în drum.
Căci nimeni mintea nu şi-a pus
cu-o zdreanţă bună pentru scrum.
Iar Bartimeu mergea acum
după Isus...
*
Şi-acum Isus Mesia trece
încet şi blând pe strada ta.
Mulţimea iarăşi Îl petrece.
Dar tu-L priveşti crispat şi rece?
Tu n-ai ce-I cere nici ce-I da.
Spre Solul dragostei cereşti,
cei orbi, cei surzi aleargă-n stol.
Iar tu stai "demn", tu nu cerşeşti.
Şi, iată, tu nu ştii că eşti
sărac şi orb, şi surd, şi gol...
Convoiul totuşi se opreşte.
Stai mii de chipuri fără grai.
Un om aleargă şi-ţi şopteşte:
- Isus te cheamă. Îndrăzneşte!
Te-aşteaptă-n drum. De ce mai stai?
- Eu nu sunt orb. Orbi sunt destui.
Nici mut. Eu spun ce am de spus.
Eu inima n-o dau oricui.
Şi nu cer milă nimănui!
- Hai, vino, totuşi la Isus!
- Nu vreau de nimeni să ascult.
Voinţa mea mi-e zeu şi ţel.
Eu vreau plăceri. Eu vreau tumult!
Isus... e sfânt. O, chiar mai mult!
- Hai, vino totuşi, vin´ la El!
Ascultă. Singur tu te minţi.
Tu nu eşti orb ca Bartimeu.
Tu vezi, auzi, vorbeşti şi simţi.
Dar, vai, cu ochii tăi prea strâmţi
nu-L poţi vedea pe Dumnezeu!
Ascultă. Cel ce te-a chemat
nu-i doar penumbra unui gând.
E Dumnezeu ce te-a creat,
e Fiul Său crucificat!
De ce nu vii la El plângând?
Ascultă. Nu te prinde teama?
Ai ochi. Atunci de ce nu vezi?
Nu simţi ce fericire pierzi?
Te-aşteaptă DUMNEZEU! Ia seama!
Thursday, April 2, 2009
In prezenta Lui Isus
Ma gandeam aseara la ce-mi lipseste sa fiu mereu vesela, rabdatoare si buna si sa nu-mi ies din fire cum se intampla mai mult sau mai putin cand sunt obosita, am multe de facut si imi pierd rabdarea. Cum as putea oare sa traiesc zilnic cu bucuria aceea pe care am avut-o prima data cand l-am descoperit pe Isus si mi-am dat viata in mainile Lui? Cum as putea oare sa nu las rutina sa-mi umple zilele? Cum as putea de fapt sa fac bucuria aceea sa fie rutina mea de zi cu zi? Categoric, experimentez starea aceea de fericire din cand in cand si ma bucur nespus chiar daca in jurul meu nu sunt toate perfecte sau la locul lor si chiar de incerc sa analizez ce se intampla cu mine nu reusesc sa continui. Eu imi spun si cred ca sunt in prezenta Lui tot timpul dar ce fac oare diferit atunci cand am senzatia aceea inconfundabila ca sunt in prezenta Lui? Sa fie acelea oare singurele momente in care sunt cu adevarat in prezenta Lui? Ma refer la momentele in care eu sunt in prezenta Lui, nu El in prezenta mea, caci stiu ca El e cu mine mereu.
Wednesday, March 25, 2009
Scrisoare de la Isus
Dragul meu,
Cum iti mai merge? Desigur, Mi-as dori mult sa putem vorbi doar noi amandoi, dar stiu ca pentru aceasta niciodata nu ai timp. Am hotarat deci sa-ti scriu o scrisoare, pentru a-ti spune cat de mult te iubesc.
Te-am vazut aseara, cand discutai cu prietenii tai. Am asteptat toata ziua; poate vei dori sa vorbesti si cu Mine. Ti-am daruit un apus de soare minunat la sfarsitul zilei si am asteptat. Insa niciodata nu ai gasit timp sa vorbim. Aceasta M-a durut, dar Eu totusi te iubesc, pentru ca sunt Prietenul tau.
Noaptea trecuta te-am privit cum dormeai si am dorit cu ardoare sa-ti ating fruntea, de aceea am revarsat lumina lunii pe fata ta. Si din nou am asteptat, dorind sa cobor la tine ca sa putem vorbi. A sosit dimineata si Eu am avut atatea daruri pentru tine, dar te-ai intors in patul tau, dorind sa-ti prelungesti macar pentru cateva clipe somnul dulce, si ai amanat intalnirea noastra.
Ca de obicei, dimineata ai putin timp. Te-ai spalat, ti-ai periat dintii cu grija, te-ai imbracat ordonat si te-ai grabit la lucru.
Cand ai privit ultima data in oglinda, ai observat din mers Biblia pe masa si atunci inima Mea a tresaltat la gandul ca vei dori sa Ma asculti. Dar ai renuntat si inchizand usa dupa Tine, ai plecat. Lacrimile tristetii Mele erau in ploaia de afara.
Dar totusi Eu te iubesc! In timpul zilei am incercat sa vorbesc cu tine prin norii albi, prin albastul cerului si prin linistea ierbii verzi. Ti-am soptit aceasta prin frunzele copacilor si ti-am spus-o bland prin splendoarea florilor. Am alergat catre tine, spunandu-ti: "Te iubesc!" in paraiasul de munte si in minunatul cantec al pasarilor.
Odata, uimit de frumusetea si gingasia florilor ai meditat la Creatorul lor, si Eu am crezut ca acum te vei hotara sa vorbesti cu Mine. Insa un gand oarecare, se pare important pentru tine, ti-a abatut atentia.
Da probleme, si nu putine.... Insa Eu as putea sa te ajut in rezolvarea lor. Iti amintesti cand ai primit o veste trista? O, cum am dorit atunci sa-ti sterg lacrimile! Desi nu erai atent la Mine, ti-am trimis in dragostea Mea o adiere de vant calda si usoara, plina de miresmele naturii pentru a te mangaia in tristetea ta. Dar nici atunci nu te-ai gandit la Mine...
Seara, cand ai venit acasa, obosit dupa o zi plina de probleme, ai cinat in graba si ai pornit televizorul. Absorbit de emisiunile TV, nici nu ai observat cum s-a scurs timpul; am asteptat, sperand ca iti vei aminti de Mine. Ai mers la culcare si ultima Mea speranta de a vorbi cu tine s-a stins. Voiam atat de mult sa-ti daruiesc putere, mangaiere, intelegere...
Dragul meu, cand va mai incepe o zi, cand vei fi in tumultul ei, in amurg sau in orice clipa a ei, cand iti este greu, cand esti trist si singur - aminteste-ti de iubirea Mea fata de tine. Este o iubire mai adanca decat marea, mai inalta decat cerul si mai cuprinzatoare decat cele mai profunde nevoi ale inimii tale. Te iubesc cu o iubire vesnica, de aceea îti pastrez bunatatea Mea.Voi raspunde la intrebarile pe care de atatea ori le-ai gasit fara raspuns. Iti voi aduce linistea dupa care tanjesti de atata timp. Langa Mine vei gasi cu adevarat fericirea si vei afla pacea launtrica. Cheama-ma si-ti voi raspunde, iti voi fi alaturi si te voi ajuta.
Eu te-am creat, te-am ales, te iubesc si te astept!
Al tau prieten care te iubeste,
ISUS HRISTOS
sursa: Cercetati Scripturile
Cum iti mai merge? Desigur, Mi-as dori mult sa putem vorbi doar noi amandoi, dar stiu ca pentru aceasta niciodata nu ai timp. Am hotarat deci sa-ti scriu o scrisoare, pentru a-ti spune cat de mult te iubesc.
Te-am vazut aseara, cand discutai cu prietenii tai. Am asteptat toata ziua; poate vei dori sa vorbesti si cu Mine. Ti-am daruit un apus de soare minunat la sfarsitul zilei si am asteptat. Insa niciodata nu ai gasit timp sa vorbim. Aceasta M-a durut, dar Eu totusi te iubesc, pentru ca sunt Prietenul tau.
Noaptea trecuta te-am privit cum dormeai si am dorit cu ardoare sa-ti ating fruntea, de aceea am revarsat lumina lunii pe fata ta. Si din nou am asteptat, dorind sa cobor la tine ca sa putem vorbi. A sosit dimineata si Eu am avut atatea daruri pentru tine, dar te-ai intors in patul tau, dorind sa-ti prelungesti macar pentru cateva clipe somnul dulce, si ai amanat intalnirea noastra.
Ca de obicei, dimineata ai putin timp. Te-ai spalat, ti-ai periat dintii cu grija, te-ai imbracat ordonat si te-ai grabit la lucru.
Cand ai privit ultima data in oglinda, ai observat din mers Biblia pe masa si atunci inima Mea a tresaltat la gandul ca vei dori sa Ma asculti. Dar ai renuntat si inchizand usa dupa Tine, ai plecat. Lacrimile tristetii Mele erau in ploaia de afara.
Dar totusi Eu te iubesc! In timpul zilei am incercat sa vorbesc cu tine prin norii albi, prin albastul cerului si prin linistea ierbii verzi. Ti-am soptit aceasta prin frunzele copacilor si ti-am spus-o bland prin splendoarea florilor. Am alergat catre tine, spunandu-ti: "Te iubesc!" in paraiasul de munte si in minunatul cantec al pasarilor.
Odata, uimit de frumusetea si gingasia florilor ai meditat la Creatorul lor, si Eu am crezut ca acum te vei hotara sa vorbesti cu Mine. Insa un gand oarecare, se pare important pentru tine, ti-a abatut atentia.
Da probleme, si nu putine.... Insa Eu as putea sa te ajut in rezolvarea lor. Iti amintesti cand ai primit o veste trista? O, cum am dorit atunci sa-ti sterg lacrimile! Desi nu erai atent la Mine, ti-am trimis in dragostea Mea o adiere de vant calda si usoara, plina de miresmele naturii pentru a te mangaia in tristetea ta. Dar nici atunci nu te-ai gandit la Mine...
Seara, cand ai venit acasa, obosit dupa o zi plina de probleme, ai cinat in graba si ai pornit televizorul. Absorbit de emisiunile TV, nici nu ai observat cum s-a scurs timpul; am asteptat, sperand ca iti vei aminti de Mine. Ai mers la culcare si ultima Mea speranta de a vorbi cu tine s-a stins. Voiam atat de mult sa-ti daruiesc putere, mangaiere, intelegere...
Dragul meu, cand va mai incepe o zi, cand vei fi in tumultul ei, in amurg sau in orice clipa a ei, cand iti este greu, cand esti trist si singur - aminteste-ti de iubirea Mea fata de tine. Este o iubire mai adanca decat marea, mai inalta decat cerul si mai cuprinzatoare decat cele mai profunde nevoi ale inimii tale. Te iubesc cu o iubire vesnica, de aceea îti pastrez bunatatea Mea.Voi raspunde la intrebarile pe care de atatea ori le-ai gasit fara raspuns. Iti voi aduce linistea dupa care tanjesti de atata timp. Langa Mine vei gasi cu adevarat fericirea si vei afla pacea launtrica. Cheama-ma si-ti voi raspunde, iti voi fi alaturi si te voi ajuta.
Eu te-am creat, te-am ales, te iubesc si te astept!
Al tau prieten care te iubeste,
ISUS HRISTOS
sursa: Cercetati Scripturile
Tuesday, March 24, 2009
Rezista ispitelor
"Cand Satana bate la usa mea, eu Il trimit pe Isus sa raspunda."
(autor necunoscut...de mine)
(autor necunoscut...de mine)
Ce inseamna sa fii bun?
Sa fii atent la nevoile celorlati, sensibil, bland, darnic, amabil, gata sa oferi ajutor in orice circumstante, binevoitor, pur si simplu sa fii bun cu cineva. O persoana cu adevarat buna nu asteapta nici un fel de recompense niciodata. Si daca asteptam ceva in schimb – nu avem bunatate autentica, incercam sa manipulam.
Bunatatea capteaza atentia, mai ales in ziua de azi cand oamenii sunt din ce in ce mai egoisti si centrati asupra problemelor lor multe, sunt fara timp. O persoana care nu e buna e brutala, dura, nepoliticoasa, vrea sa controleze orice situatie sau chiar persoana, vrea sa domine pe cei din jur, vrea sa manipuleze.
Bunatatea adevarata vine din inima. Ma gandesc adesea - oare cand cineva incearca sa ma descrie cum sunt ar putea spune despre mine ca am bunatate? Nu stiu sa raspund sincer la intrebarea asta dar tare mi-ar placea sa fie inclusa si aceasta calitate.
Pe Isus nu l-a parasit bunatatea nici o clipa. Pe mine? Sunt multe situatii cand as putea sa fac mai mult si nu fac, din comoditate, din oboseala, din lipsa de timp si poate chiar din cauza egoismului care nu-mi da pace uneori. Dar stiu ca bunatatea nu vine dintr-o data, se invata, se adopta treptat; chiar daca te-ai “nascut” cu ea, ea trebuie mereu exercitata ca sa nu se piarda.
Dar ce sa facem ca sa fim buni? In primul rand sa ne gandim in fiecare clipa ca ce dorim sa ne faca noua oamenii sa facem si noi asemenea. Si apoi putem sa ne exprimam bunatatea:
- Prin vorbire. “Cuvintele pritenoase sunt ca un fagur de miere, dulci pentru suflet…” Ce ne costa cu adevarat sa spunem o vorba buna si sa zambim cand vorbim cu cineva? La urma urmei ne face bine noua, o fata si o inima vesele ne da sanatate fizica. Este dovedit si stiintific ca rasul te face mai sanatos. Lasa tristetea pe umerii lui Isus si imprastie vorbe bune si frumoase insotite de zambete celor din jur. Si sa vezi ce efect benefic va avea asupra tuturor.
- Prin actiune. Sa avertizam pe cineva cand greseste dar cu duhul blandetei, nu cu cearta, repros si critica. Ci cu vorbe calde; eu adesea dau exemple din viata mea cand nu stiu cum sa spun cuiva ca e rau ce face sau ce-a facut. Caci e usor cu prietenii si cei mai apropiati dar cu unii oameni e mai greu si pana la urma trebuie gasite vorbele care functioneaza pentru persoana respectiva.
- Sa privim intotdeauna in ochi pe cel care vorbeste sau cu care vorbim, sa aratam persoanei respective ca e importanta si e important ce spune.
- Sa facem cele mai mici lucruri cu putinta chiar: sa ajutam pe cineva care a scapat ceva pe jos, sa oferim un loc in fata noastra, sa lasam masina din fata noastra sa schimbe banda, sa ne oferim sa facem cumparaturi pentru cineva bolnav, ba chiar sa-i gatesti o supa si sa-i duci, sa facem complimente celor dragi. De multe ori poate nu putem fi fizic langa o persoana dar un telefon de incurajare, o rugaciune facuta impreuna incalzeste sufletul celui in nevoie nemaipomenit. Si eu am observat ca dupa o zi lunga si grea de munca cand vii obosit acasa un salut spus cu bucurie descreteste fetele tuturor din casa si ne incepem seara ca si cum incepem ziua de dimineata – cu forta si cu bucurie. Si cate nu mai sunt! Insa daca il ai pe Domnul in inima ta si daca scopul tau este ca tot ce faci sa faci ca pentru El, nimic nu ti se va parea greu si in scurt timp bunatatea o sa faca parte din caracterul tau natural.
Si cat de frumos ar fi sa spuna lumea – "este un om cu bunatate, il are pe Isus in inima". Si ca intotdeauna spun ca daca vrei sa schimbi ceva concentreza-te pe cele bune care vrei sa le obtii nu pe cele rele care vrei sa le inlaturi. Asadar daca vrei sa fii bun, concentreaza-te pe bunatatea pe care vrei so arati in toate si nu pe egoismul pe care trebuie sa-l inalturi.
Sa ne binecuvanteze Dumnezeu cu duhul bunatatii. In Numele lui Isus. Amin.
Friday, March 20, 2009
Ajutor umanitar - Stefanel
Am gasit anuntul asta pe romoflorin si m-am gandit sa-l postez si eu desi, de obicei nu fac asta.
Stefanel are nevoie de ajutor!
"Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic: "Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor! " Isaia 41:13
Stefanel are nevoie de ajutor!
"Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic: "Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor! " Isaia 41:13
Si tu nu stii.... Cristian Dragomir
Tocmai am descoperit melodia asta superba. Versurile sunt de Costache Ioanid, poetul meu preferat.
Monday, March 9, 2009
Apocalipsa - Evenimentele finale
Am gasit o colectie de 7 filmulete pe youtube care ar putea zdruncina orice suflet. Eu insa cred ca nu frica ar trebui sa ne apropie de Dumnezeu ci dragostea Sa nemarginita, caracterul Lui si pur si simplu faptul ca ne este Tata. Insa, din pacate, sunt multe suflete care nu s-au impacat cu El (chiar si in familia mea), sfarsitul este aproape iar El bate la usa noastra chiar acum! As dori ca seria asta de filme sa ne faca sa ne gandim mai serios si sa evaluam mai bine de partea cui suntem. V-ati gandit vreodata ca daca El ar veni chiar in noaptea asta de partea cui sunteti?? Insa sa ne rugam Lui cu un verset care imi place tare mult si care e motto-ul meu zilnic:
" Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile!
Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei" Psalmi 139: 23, 24
" Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile!
Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei" Psalmi 139: 23, 24
Thursday, March 5, 2009
“Daca nu credeti nu veti sta în picioare" (Isaia 7,9)
Cica era odata un om care s-a dus in Sodoma sa le spuna celor de acolo sa se pocaisca. Asa ca mergea din om in om si le spunea ca ceea ce fac nu e bine si ca e cazul si momentul sa se pocaiasca. Insa nimeni nu-l asculta. Asa ca dupa un timp a aparut pe strazi cu plancarde pe care scria “Pocaiti-va!” insa nimeni nu-l baga in seama. Si tot asa, dupa lungi zile folosind metode din ce in ce mai atragatoare, omul a ajuns intr-o zi sa strige pe strazi “Pocaiti-va, caci nu e bine ce faceti!”. Si merging asa se intalnise cu un prieten care ii spuse: “Ce faci omule, de ce strigi asa in gura mare, nu vezi ca nu te asculta nimeni?”. Insa omul nostru ii raspunde ca “ Strig ca sa nu ma inghita ei pe mine!”
E atat de mult pacat in jurul nostru ca adesea trebuie sa strigam tare lucrurile in care credem nu ca sa ne auda ceilalti ci ca sa ne auzim noi, sa ne tinem pe calea pe care am ales-o. Sa sustinem cu forta, cu toata energia lucrurile in care credem. Sa-l sustinem cu toata forta pe Domnul nostrum Isus Hristos!
Friday, February 27, 2009
Rugaciune
de Jan Lulu Stern
Intoarce-ti , doamne , fata catre mine
Sa vezi din plin pe robul tau umil
Sa-l vezi ingindurat , plin de suspine
Si neajutorat ca un copil .
Aducerile-aminte mi-arata a mea viata
Ca pe-un zabranic negru-n zi de-nmormintare
Copil , tinar , adult ma vad mereu in ceata
O ceata deasa , neagra si fara de scapare .
Am asteptat sfirsitul sau batrinetea calma
Nesimtitor in groapa sau fara de dorinte
Dar , ca-n trecut , si-acuma o palma sau sudalma
Ma insotesc pe drumu-mi cel plin de suferinte
Si ca-n trecut si-acuma sint fara aparare
O tinta minuscula dar nimerita-n plin
De tot noroiul lumii , ce ustura si doare
Si iti preface viata intr-un amar destin .
Mi-am cautat scaparea pe cai intortocheate
Sau pe cararea dreapta a recei judecati
Dar usile-au ramas in fata-mi ferecate
Pecetluite trainic , acum ca-n alte dati .
Si sa nu-l vezi pe robul tau umil
Infrint , indurerat , plin de suspine
Si neajutorat ca un copil
Intoarce-ti , doamne , fata de la mine
Si sa nu-l vezi pe robul tau umil
Si sa-ntelegi ca-i irosit o viata
De om batrin , de-adult si de copil
Intoarce-te , parinte , si nu-l privi in fata .
Intoarce-ti , doamne , fata catre mine
Sa vezi din plin pe robul tau umil
Sa-l vezi ingindurat , plin de suspine
Si neajutorat ca un copil .
Aducerile-aminte mi-arata a mea viata
Ca pe-un zabranic negru-n zi de-nmormintare
Copil , tinar , adult ma vad mereu in ceata
O ceata deasa , neagra si fara de scapare .
Am asteptat sfirsitul sau batrinetea calma
Nesimtitor in groapa sau fara de dorinte
Dar , ca-n trecut , si-acuma o palma sau sudalma
Ma insotesc pe drumu-mi cel plin de suferinte
Si ca-n trecut si-acuma sint fara aparare
O tinta minuscula dar nimerita-n plin
De tot noroiul lumii , ce ustura si doare
Si iti preface viata intr-un amar destin .
Mi-am cautat scaparea pe cai intortocheate
Sau pe cararea dreapta a recei judecati
Dar usile-au ramas in fata-mi ferecate
Pecetluite trainic , acum ca-n alte dati .
Si sa nu-l vezi pe robul tau umil
Infrint , indurerat , plin de suspine
Si neajutorat ca un copil
Intoarce-ti , doamne , fata de la mine
Si sa nu-l vezi pe robul tau umil
Si sa-ntelegi ca-i irosit o viata
De om batrin , de-adult si de copil
Intoarce-te , parinte , si nu-l privi in fata .
Friday, February 20, 2009
Incotro???
Cantecul asta are niste versuri superbe. Sa luam putin timp si sa ascultam si apoi sa ne intrebam sincer, oare noi incotro mergem cu adevarat!
Wednesday, February 18, 2009
De ce ne ingrijoram cand il avem pe Domnul?
Cand apare teama, cand ne incolteste grija sa-l lasam pe Dumnezeu sa aplice metodele lui de abordare a anxietatii. Din pacate, multi oameni aleg alcoolul sau drogurile, sau dau vina pe cei din jur. Ingrijorarea noastra se naste din nesiguranta a ceea ce se va intampla in viitor. Oare voi avea bani sa-mi ajunga sa platesc chiria, sa tin copii la scoala, sa am ce pune pe masa, etc? Daca ma dau afara din servici? Si nici nu ar fi greu sa nu ne ingrijoram cu situatia economica din zilele acestea. La urma urmei suntem niste fiinte slabe cu indoieliele noastre. Stiu – e simplu de spus – “nu fi ingrijorat” dar e greu de facut. Insa, cel mai important lucru este sa ne dam seama de ingrijorarea noastra si s-o aducem la cunostinta lui Dumnezeu, sa o lasam pe umerii Lui.
Cand suntem ingrijorati, mintea ne este dezbinata, suntem trasi in directii opuse; nu ne putem concentra la nimic. Ne irosim energia in grijile noastre. Nu putem da tot ce avem mai bun in noi si ajungem sa luam decizii gresite de cele mai multe ori. Cu cat ne ingrijoram mai mult cu atat ne creste anxietatea. Nu mai avem pace si bucurie in suflet. Nu ne putem bucura de lucrurile bune pe care ni le da Dumnezeu ba chiar mai mult, ajungem nici sa nu le mai vedem.
Cred ca singura solutie la toate ingrijorarile noastre sta in sfatul apostolului Pavel: “„Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.” (Filipeni 4:6). Nu cred ca exista un exemplu mai bun ca Pavel care a invatat sa nu se ingrijoreze in inchisoare, trecand printr-o sumedenie de primejdii, foamete si sete, frig si lipsa de imbracaminte.
Si apoi in Evrei 4:15 ni se spune ca “nu avem un mare preot care sa nu aiba mila de slabiciunile noastre”. Sa indraznim dar si sa venim la Tatal; primul lucru cand apara ingrijoararea – sa venim la Tatal nostru. Si pacea Lui ne va acoperi si se va reavarsa asupra noastra. Sa invatam dar sa nu ne mai ingrijoram!
Cand suntem ingrijorati, mintea ne este dezbinata, suntem trasi in directii opuse; nu ne putem concentra la nimic. Ne irosim energia in grijile noastre. Nu putem da tot ce avem mai bun in noi si ajungem sa luam decizii gresite de cele mai multe ori. Cu cat ne ingrijoram mai mult cu atat ne creste anxietatea. Nu mai avem pace si bucurie in suflet. Nu ne putem bucura de lucrurile bune pe care ni le da Dumnezeu ba chiar mai mult, ajungem nici sa nu le mai vedem.
Cred ca singura solutie la toate ingrijorarile noastre sta in sfatul apostolului Pavel: “„Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.” (Filipeni 4:6). Nu cred ca exista un exemplu mai bun ca Pavel care a invatat sa nu se ingrijoreze in inchisoare, trecand printr-o sumedenie de primejdii, foamete si sete, frig si lipsa de imbracaminte.
Si apoi in Evrei 4:15 ni se spune ca “nu avem un mare preot care sa nu aiba mila de slabiciunile noastre”. Sa indraznim dar si sa venim la Tatal; primul lucru cand apara ingrijoararea – sa venim la Tatal nostru. Si pacea Lui ne va acoperi si se va reavarsa asupra noastra. Sa invatam dar sa nu ne mai ingrijoram!
Tuesday, February 17, 2009
Robia ingrijorarii
Subiectul ingrijorarii ma urmareste zilnic si nu de curand am citit pe un blog despre acest subiect, asa ca am inceput iarasi sa ma gandesc mai profund, sa-mi analizez situatiile mai bine, sa-mi aduc aminte de anumite predici pe care le-am auzit, s.a.m.d. Oricum ar fi, toti suntem buni la lectii, dar cand ne vine nota de plata lunara, sau cand se imbolnavesc iarasi copiii, sau cand relatiile cu alti oameni nu merg cum ai vrea, sau… uitam de lectiile pe care le-am primit sau de legamantul pe care l-am facut cu Dumnezeu de atatea ori.
Este bine stiut de toata lumea plus ca este dovedit si stiintific ca anxietatea dauneaza grava sanatatii noastre fizica, mintala, emotionala si spirituala. Adesea ne mutileaza de nerecunoscut daca nu avem grija sa iesim din ea.
Imi place foarte tare Matei 6: 25-34 si o citesc mereu impreuna cu alte multe pasaje care vorbesc despre acelasi lucru – despre lasatul grijilor in mana lui Dumnezeu.
Eu simt grija ca o povara si ca toate poverile pe care le am sau care apar in viata mea, incerc sa i le dau lui Isus; am observat ca atunci cand m-am lasat cu totul pe mainile Lui, grijile mele s-au transformat in abur insa atunci cand m-am indoit n-am reusit sa scap de griji (si trebuie sa recunosc, nu sunt putine datile acestea).
Cand apare ingrijorarea primul lucru pe care al trebui sa-l facem este sa ne uitam la cauza ei, este problema respectiva demna de ingrijorare? Dumnezeu ne spune ca nu ar trebui sa avem nici un motiv de ingrijorare. Atunci de ce ne ingrijoram? Primul motiv este lipsa credintei- noi nu ne incredem in El pentru indeplinirea nevouilor noastre. Al doilea motiv ar putea fi chiar faptul ca incercam sa facem lucruri sau sa schimbam lucruri din viata noastra care nu se pot face/schimba. Mie una, imi este foarte greu si ingrijorarea ma prinde usor in capcanele ei. Insa oricat de putina ingrijorare ionseamna ca nu avem suficienta incredere in El. Ar trebui sa ne aducem aminte ca suntem copiii Lui si El se va ingriji de noi dupa bogatia sa (nu dupa a noastra).
Anxietatea apare cand urmarim modelul lumii caci El ne spune sa “cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu”, deci mai intai, nu in al doilea rand. De fapt asta trebuie sa fie singura noastra grija – imparatia lui Dumnezeu. Si apoi sa avem credinta incredintata ca El ne va da toate celelalte pe deasupra.
Friday, February 13, 2009
Cand.....
Am auzit gandurile astea la radio in dimineata asta si mi s-au parut niste incurajari superbe...
Cand te simti obosit si descurajat in urma eforturilor zadarnice, DUMNEZEU STIE cat de mult te-ai straduit...
Cand ai plans atat de mult incat ai simtit ca te doare inima, Dumnezeu ti-a numarat lacrimile...
Cand simti ca viata sta pe loc si ca timpul trece pe langa tine, Dumnezeu te asteapta...
Cand nimic nu mai are sens si esti confuz sau te simti frustrat, Dumnezeu are un raspuns pentru tine...
Daca dintr-o data chipul tau se lumineaza si mai gasesti o urma de speranta, Dumnezeu ti-a soptit...
Daca lucrurile merg bine si ai motive sa fii multumitor, Dumnezeu te-a binecuvantat...
Daca ti se intampla ceva frumos si esti mut de uimire, Dumnezeu ti-a zambit...
Aminteste-ti ca oriunde ai fi si oricum te-ai simti, DUMNEZEU STIE...
Cand te simti obosit si descurajat in urma eforturilor zadarnice, DUMNEZEU STIE cat de mult te-ai straduit...
Cand ai plans atat de mult incat ai simtit ca te doare inima, Dumnezeu ti-a numarat lacrimile...
Cand simti ca viata sta pe loc si ca timpul trece pe langa tine, Dumnezeu te asteapta...
Cand nimic nu mai are sens si esti confuz sau te simti frustrat, Dumnezeu are un raspuns pentru tine...
Daca dintr-o data chipul tau se lumineaza si mai gasesti o urma de speranta, Dumnezeu ti-a soptit...
Daca lucrurile merg bine si ai motive sa fii multumitor, Dumnezeu te-a binecuvantat...
Daca ti se intampla ceva frumos si esti mut de uimire, Dumnezeu ti-a zambit...
Aminteste-ti ca oriunde ai fi si oricum te-ai simti, DUMNEZEU STIE...
Thursday, February 12, 2009
In Singuratatea Lumii
Singuratatea este poate cel mai groaznic si chinuitor sentiment din viata omului. Ne putem simti singuri cand nu e nimeni in jurul nostru, cand locuim singuri intr-o casa dar ne putem simti foarte singuri si cu o multime de oameni in jur. Oare ce face fiecare dintre noi atunci cand e singur? Ne plangem de mila, ne apuca teama, devenim tristi si deprimati? Mi s-a intamplat sa fiu singura si mi se intampla sa fiu singura de foarte multe ori, indiferent ca sunt sau nu cu cineva in jur.
Ma gandesc adesea la bunica care a locuit singura in ultima parte a vietii ei; bunicul murise cand ea era destul de tanara, apoi toti copiii pe care ii avea au plecat la casa lor asa ca a ramas singura. Eram mica si nu intelegeam prea bine dar stiu ca ma durea sufletul cand o vedeam pe bunica singura iar ei nu-i placea deloc. Imi rasuna puternic in urechi cuvintele ei “mai treceti pe la mine” desi imi petreceam toate vacantele la ea. Insa in singuratatea asta a ei ea s-a apropiat enorm de Dumnezeu. Bunica a fost dintotdeauna o femeie care a umblat pe caile Domnului si isi citea Biblia zilnnic si nu trecea o zi in care sa nu fi facut asta dar in anii in care a fost singura s-a schimbat enorm. Singuratatea a facut-o sa-si petreaca timp cu Dumnezeu mai mult si mai mult pana Dumnezeu i-a ocupat tot timpul. Dumnezeu era peste tot in ea, in chipul ei, in gandurile ei, in viata ei, in absolut tot ce facea, ce vorbea. In ultimii ani ai vietii devenise asa de nerabdatoare sa-L cunoasca pe Creatorul ei!
Desi am exemplul cel mai bun si mai palpabil, cand sunt singura sau cand ma simt singura ma apuca depresia. Pentru mine singuratatea este crunta. Dar daca as putea sa lupt depresiei si sa ma incep sa stau de vorba cu Domnul meu as reusi nu numai sa infrang singuratatea dar as creste in relatia cu Domnul meu. Timpul e foarte pretios dar e si mai pretios cand il petrec cu Domnul. Singuratatea poate fi o stare care sa ne apropie mai tare de Domnul vietii noastre; ar putea fi starea secreta a sufletului meu pe care sa o cunoasca doar El, si in care sa vina sa ma traga mai aproape de lumina lui datoare de viata.
Chiar in singuratate – nu esti singur niciodata daca esti cu Isus, Domnul Vietii.
Subscribe to:
Posts (Atom)